Bisericile de lemn din Maramureș sunt o atracție turistică, dincolo de faptul că sunt adevărate monumente istorice, dovadă vie a credinței maramureșenilor dintotdeauna. 8 dintre ele sunt incluse în patrimoniul UNESCO, ceea ce dovedește încă o dată importanța și valoarea lor istorică.
Să nu uităm însă că acestea sunt construite din lemn, care, în condiții improprii, nu rezistă vremii și vremurilor. Așa se face că unele dintre vechile biserici din lemn au dispărut de-a lungul vremii. Bucăți din lemn, care au putut fi refolosite, au ajuns în alte clădiri, fiind găsite în școli, șuri sau alte imobile din lemn.
Istoricul Teofil Ivanciuc a realizat chiar un studiu pe această temă, în care vorbește despre șapte dintre bisericile dispărute despre care a găsit informații și chiar elemente din lemnul care le-a aparținut.
“Bârnele unor vechi biserici de lemn maramureșene care au fost demolate între anii 1889-1947 au fost mai apoi utilizate pentru construirea de școli, case și acareturi gospodărești” – spune el la începutul studiului.
Apoi vorbește despre bisericile de la Berbești din 1758, Crăciunești din 1710, Hoteni din 1593, Nănești din 1530, Rona de Sus de la 1640, Slătioara, de la 1693 și Văleni, de la 1521.
De la biserica din Crăciunești s-a păstrat altarul, pe locul unde a fost construită. Cea din Hoteni a fost ulterior transformată în școală și ulterior demolată, apoi pierdută. Aceeași soartă a avut-o și cea din Nănești, ale cărei bârne au fost folosite la o școală, apoi grajd și apoi s-au pierdut.
Bârne ajunse case, școli sau grajduri
Bârnele de la biserica din Slătioara au ajuns, de asemenea, la un grajd, de unde bârnele au ajuns la muzeul din Baia Mare, iar lemnul din cea de la Văleni a ajuns material de construcție într-un grajd cu șură, după care a fost reutilizat într-o capelă martor.
“Apreciem că astfel de transformări dramatice nu au diminuat valoarea istorică, patrimonială și sentimentală a respectivelor clădiri venerabile care au servit, vreme de secole, ca spații de rugăciune și care ar merita și ar trebui salvate, uneori chiar și numai fragmentar, pentru generațiile următoare” – mai arată istoricul în studiul său.
“Fenomenul de dezafectare a anumitor biserici maramureșene de lemn considerate prea șubrede și „învechite” și înlocuirea acestora cu lăcașuri noi de zid a cunoscut o amploare deosebită între sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a celui următor, până la apariția Legii Monumentelor Istorice din 1955, care a stopat, aproape total, fenomenul” – mai spune el, menționând că amploarea demolărilor a făcut ca o parte dintre aceste monumente să se piardă pentru totdeauna.
Date despre bisericile dispărute
El vorbește apoi, pe rând, despre fiecare biserică. Despre cea din Berbești spune că a purtat hramul „Nașterea Maicii Domnului” și că a fost una dintre cele mai frumoase din spațiul maramureșean, ceea ce a atras cercetătorii încă din secolul al XIX-lea.
“Construirea în imediata sa apropiere, în anul 1914, a unei impunătoare biserici de zid i-a adus sfârșitul, biserica de lemn fiind abandonată și apoi demolată în anul 1932” – dezvăluie istoricul.
Biserica din Crăciunești avea hramul “Sfântului Nicolae” și era patronată de familia Pogany. Este posibil ca biserica să fi fost adusă din Bocicoiu Mare la 1860, conform unor date.
În 1943, biserica a fost înlocuită cu o nouă biserică parohială de zid, astfel că s-a decis valorificarea materialului lemnos din vechea biserică din lemn.
“Pe loc a rămas doar absida rectangulară, cu dimensiunile de 3×4 m, alcătuită din bârne masive de stejar, care poartă semne de mutare și în interiorul căreia se păstrează piciorul mesei altarului, datând probabil din anul 1736” – declară istoricul.
“Biserica dispărută a Hotenilor de pe Valea Marei, cu hramul „Sf. Parascheva”, a fost primită în dar de la comunitatea din Budești-Susani (fostul sat Vințești) de la izvoarele Cosăului, care, în anul 1760 și-a construit în loc o biserică nouă, tot de lemn, care stă și azi în picioare, servind nevoilor religioase, precum a făcut-o permanent în ultimele două secole și jumătate” – spune el.
Construită din bârne de stejar și brad, a fost datată dendrocronologic în anul 1593, fiind, astfel, una dintre cele mai vechi.
În anul 1895, a fost adusă în sat o altă biserică de la Slatina, de la nord de Tisa, mai solidă și mai încăpătoare. Iar cea veche a fost dezasamblată, transformată în școală, iar în 1996 a fost demolată, lemnul ei dispărând.
Vechea biserică a Năneștilor de pe Valea Izei a purtat hramul „Nașterea Maicii Domnului”.
Biserici mai puțin cunoscute
“Grupul de bârne salvate până recent a fost însă datat dendrocronologic în perioada imediat de după anul 1530, respectiv între anii 1644-1650, fiind deci extrem de vechi. Din nefericire, lăcașul a fost dezmembrat în anul 1936, odată cu construcția bisericii parohiale noi” – susține istoricul.
Lemnul din biserică a fost folosit apoi la construirea unei case și a unei școli. Casa nu a mai fost identificată, școala a fost demolată, iar bârnele au ajuns la un grajd, acesta fiind la rândul său demolat și dispărând în anii 2000.
Biserica de la Rona de Sus a fost cel mai puțin cunoscută. Situată pe Valea Ronișoarei, a fost construită în 1640 de către preotul Ștefan Mascali.
Populația localității fiind tot mai numeroasă, credincioșii au început construcția unei biserici încăpătoare de zid, care a fost terminată în anul 1889.
“Apoi, lemnele vechiului lăcaș au fost împărțite, un prim lot fiind transformat într-un birou parohial și o șură la sediul parohiei din Rona de Sus. Biroul parohial a dispărut fără urme, însă șura a fost vândută în anul 1970 de către parohie muzeului din Sighet, astfel că azi aceasta este expusă la Muzeul Satului Maramureșean” – explică istoricul.
Despre biserica din Slătioara, cercetările arată că a fost ridicată de același meșter precum cele din Budești-Josani, Sârbi-Susani și Strâmtura.
Slătioara.
“Demolată undeva între anii 1907-1911, odată cu finalizarea unui nou lăcaș de cult, de zid, lemnele bisericii au fost împărțite în mai multe direcții, cărora li s-a pierdut urma, cu o excepție: lotul de bârne reutilizate în pereții șurei cu grajd a lui Vasile Ardelean din localitate. Acolo s-au păstrat, printre altele, doi montanți (ușorii portalului) de stejar, bogat decorați și o consolă (cunună) de brad, ornamentată cu dinți de lup” – mai spune istoricul.
Un singur caz de „sfârșit fericit”
Biserica din Văleni a aparținut inițial satului Cuhea (azi Bogdan Vodă), fiind datată dendrocronologic din 1521, iar una dintre bârne din 1367, din vremea Drăgoșeștilor, fiind a doua ca vechime din întregul spațiu românesc, precizează istoricul.
“Mutat la Văleni în secolul al XVII-lea, străvechiul lăcaș a fost folosit acolo vreme de 3 secole, până la construcția bisericii noi de zid. Monumentul vechi a fost demolat în anul 1947, lemnele sale fiind vândute, pe contravaloarea a doi boi (!), unui sătean din Cornești și împărțite în trei părți: un grup de bârne a rămas în Văleni, fiind reconstruit ca și casă care apoi a fost trăsnită și părăsită, altă parte a ajuns la cumpărătorul din Cornești (soarta sa fiind necunoscută), iar o a treia parte a ajuns la Călinești, la Berci Pătru Albuțu, unde a devenit grajd cu șură păstrat până spre zilele noastre” – mai menționează Teofil Ivanciuc.
“Grajdul cu pricina a fost apoi salvat de către Asociația «Tiberiu Utan» și reconstruit, sub forma unei bisericuțe, în curtea casei parohiale din Văleni, în anul 2005, aceasta fiind, deocamdată, singura poveste cu final pozitiv din această serie” – mai arată el.
Biserica a fost, întotdeauna, centrul vieții satului, întreaga existență a țăranului român stând sub semnul credinței și valorilor morale.
