Felii de Maramureș • Momente istorice ratate. Cu îndeletniciri cu tot

Ne-ar plăcea enorm să ne lăudăm cu o istorie fabuloasă, reală, impresionantă în același timp, a Maramureșului. Poate amestecul cu legenda, cu fabule, eroisme, exagerări o fac și mai frumoasă, e greu de decantat, o vor face istoricii adevă­rați. Noi putem doar să constatăm că pe drum am pierdut câteva momente importante și interesante din istoria noastră. Din pudism, din manipulare socialista, nu contează motivele. Din patriotism greșit înțeles. Nu mai contează. Atingem câteva puncte sensibile.

Avem urme de locuire la noi încă din Paleolitic, la fel ca din Neolitic. Fie la Oarța, la Suciu, ori la Sighet, Sarasău, Câmpulung etc. Am fost și-om fi, nu? Urme de locuire din Epoca Bronzului există, de asemenea, la Săpânța, Tisa, Sarasău, Sighet. Apoi, din perioada dacică, avem urme la Solovan, Slatina, Călinești și nu numai. Inclusiv urme de romani s-au găsit, deși “nu trebuia”, la Coștiui dar și în Băiuț. La fel, sus sub Prisnel, la Valea Chioarului. Au rămas urme și după Marile Migrații, inclusiv la actuale prospecțiuni de la Custura Cetățuii de la Sălnița.

Evul Mediu maramureșean a stat sub semnul năvălirilor tătărăști. Am avut invazii de tătari în 1241, 1285, 1334, 1345, între timp unii maramureșeni s-au dus unde au văzut cu ochii, marcând o primă migrație dinspre Maramureș. Spre Moldova, cu întemeietor cu tot, spre Polonia la fel. Iată un episod frumos, mai puțin știut, demn de menționat. “Matia Corvin a avut relații strânse cu nobilimea maramureșeană, din care și-a ales oșteni destoinici, dar și pentru garda regală. A conferit multor maramureșeni titlul de baron liber, care însemna că aveau supunere numai față de rege. Titlul se acorda în cazuri rare. Corvin a luat sub protecție mănăstirea românească din Peri și a numit comiți români pentru Maramureș, între care, în 1467, bănățeanul Pavel Chinezul (în maghiară Kinizsi Pál).

Maramureșenii din garda regală l-au scăpat pe rege după lupta de la Baia și l-au dus, rănit, la Brașov. După această bătălie, Ștefan cel Mare a întreprins o incursiune de pedeapsă în Maramureș, trecând prin foc și sabie orașele de oaspeți regali, inclusiv puternica cetate a Hustului”., conform Wikipedia. La fel, cităm și în ce privește populația noastră. „Pentru secolele XI – XIV, populația Maramureșului este estimată la 8.000 – 10.000 de locuitori, densitatea fiind de 1 locuitor/km2. Satele aveau 10-25 de case, ceea ce înseamnă 50-100 de locuitori. În jurul anului 1530 populația Maramureșului ar fi ajuns la 33.570 de suflete (cu o medie teoretică de 336 locuitori pe așezare)”.

Perioadele de stăpânire a Ungariei apoi a Austro-Ungariei sunt iar destul de băgate sub preș, cel mult se vorbește de obidirea țăranului. Nu îndeajuns de nobilii maramureșeni maghiarizați, care au considerat că e mai cald și bine așa.

Cu excepțiile memorabile a lui Pintea Grigore Viteazul și a colaboratorului său Rákóczy. În 1717 avem ultima invazie tătărască, cea îndepărtată de armatele imperiale, nu chiar de brondoșii căvnicari și nici de popa Lupu Șandru de capul lui. Dar treacă de la noi. Secolul XX a venit cu alte provocări. Majore pentru noi. Cităm iar. „Hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 prevedea unirea cu România a întregului Maramureș, dar diplomații români prezenți la Conferința de Pace de la Paris din 1919 s-au limitat la a susține, cu privire la hotarul de miazănoapte, frontiera pe Tisa (trasată în 1916) și, astfel, partea nordică a Maramureșului a fost atribuită Cehoslovaciei. Ca urmare a sprijinului acordat de armata română Cehoslovaciei pentru blocarea ofensivei Ungariei bolșevice din anul 1919, înspre Slovacia, pentru o scurtă perioadă de timp, în întreg Maramureșul, la înțelegere cu autori­tă­țile tânărului stat cehoslovac, a fost instalată administrația militară și civilă românească. Însă această înțelegere nu a mai fost ratificată și, în 1920, s-a revenit la frontiera de pe Tisa. Partea de nord a Maramureșului (6.873 km pătrați) a fost integrată în Rutenia carpatică din statul Cehoslovacia, teritoriu care, în 1939, a fost ocupat de Ungaria și, în 1944, de Uniunea Sovietică. Din 1991, nordul Maramureșului aparține Ucrainei. Partea de sud a Maramureșului (3.381 kmp), devenit județul Maramureș (interbelic), a stat sub ocupație maghiară între 1940-1944 și a revenit României. Întrucât partea românească, cam o treime din Maramureșul istoric, rămânea regiune prea mică și izolată geografic, în 1968 i s-au adăugat câteva regiuni apropiate prin tradiții și legăturile dintre oameni, pe care, de altfel, le stăpâniseră și urmașii lui Dragoș Vodă, anume Țara Lăpușului, Țara Chioarului și partea răsăriteană din Țara Codrului, constituind județul Maramureș actual”. Să nu uităm, să nu omitem efectul a două războaie mondiale asupra zonei noastre. În primul rând, în lipsa bărbaților duși pe front, dar și în condiții climatice destul de ciudate (secete consecutive) am avut episoade de foamete în Maramureș. Ceea ce a dus la un alt episod de migrație, spre SUA, tărâmul promis. Comunismul a adus alte abuzuri asupra maramureșenilor. La început s-au opus, am avut fugari, partizani. Apoi, încet, s-au supus. Alt val de migrație a venit din partea minorității germane din Vișeu, inclusiv în anii 80-90. Comunismul marchează și perioada mineritului abuziv, grosolan, ale cărui urme se văd și azi. În fine, perioada de tranziție spre Capitalism, cu căderea mineritului și a industriilor, a adus alt val de migrație, spre țări occidentale, val ce mai persistă până azi.
Se pot trage concluzii? Se pot, dar nu vrem. S-o facă istoricii. Ce se poate constata e c-am pierdut voit sau nu momente din istoria noastră (cine vorbește de lupta cu ucrainenii de la Cămara? Dar de Republica Valea Porcului? Dar de curuți? ). Vremurile moderne au dus la pierderea unor îndeletniciri care azi ar fi făcut deliciul turiștilor, măcar. Plutăritul pe Vaser, pe Vișeu, în Defileul Lăpușului. Măsuratul mălaiului adus cu vagoanele din Banat, pe Valea Cosăului și a Izei, de cei ce reveneau după o vară de munci agricole. Să nu vorbim de cosit sau chiar de coborârea iarna cu săniile cu fân, de la munte, o procesiune superbă ce a dispărut efectiv. Istoriei îi e locul în trecut? Poate. Dar tare am vrea să regăsim în jur, în noi, urme a ceea ce au construit strămoșii noștri. Și mai puține urme de americanism, de mondializare. De aliniere la aceleași obiceiuri europene (Halloween, Valentine’s Day etc)