„Ceea ce sunt, exclusiv sunt datorită vlădicului Justinian. Fără el aș fi fost ca și unul din mulții locuitori ai Plopișului, nu știu în ce statut, dar în orice caz unul extrem de simplu și modest. Dânsul a fost cel care mi-a creat și mi-a deschis și mi-a luminat o cu totul și cu totul altă cale”, afirmă cu recunoștință și cu convingere, preotul Iustin Tira, nepotul arhiepiscopului Justinian Chira. Părintele Iustin Tira vorbește și acum cu același fior al emoției despre cel care i-a fost mai mult decât un unchi. Îl consideră un adevărat părinte duhovnicesc pentru că de la el a deprins slujirea preoțească, de la ierarh a învățat să pună preț pe omenie, să se poarte cu bunătate și cu dragoste față de oameni, căci ierarhul reușea să sfințească nu numai locul prin prezența lui, ci mai ales îi transforma pe cei din jur prin exemplul personal.
Părintele Iustin Tira a avut binecuvântarea să îl cunoască pe arhiepiscopul Justinian, de la o vârstă fragedă. Cu inima curată de copil a simțit că nu are în fața lui un om oarecare, ci un slujitor ales al lui Dumnezeu, unul care părea că îți transmite ceva dintr-o altă lume, din Împărăția cerurilor, unde sunt “Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit”.
„Prima întâlnire cu el a fost în vara anului 1961. Eu aveam doar 10 ani. Am mers la mănăstirea Rohia. M-a dus tatăl meu, a fost prima vizită la mănăstire și prima întâlnire cu părintele stareț al Rohiei. Tatăl meu fiind din aceeași familie, adică bunicul din partea tatei cu tatăl Preasfințitului Iustinian erau frați. Ei fiind născuți în același an, tata și Înaltpreasfințitul Justinian au fost colegi de clasă la școală, vecini de casă, grădina era împărțită în două, se cunoșteau foarte bine și se pare că a fost o relație bună între ei. De aceea m-a și dus. Mi-a spus unde mergem. Noi în sat chiar dacă eram copii știam despre dânsul, toată lumea știa despre el, toată lumea vorbea despre el, la modul ultralaudativ. Și foarte mulți din sat mergeau la mănăstirea Rohia chiar dacă atunci mijloacele de transport nu erau foarte dese și foarte la îndemână. Eu îmi aduc aminte că mulți plopișeni de atunci mergeau la Rohia fie pe jos, era un traseu pe care îl știau ei, prin satele ce duc spre Târgu Lăpuș, pe scurtătură cum am zice, fie cu căruța, dar pe o altă scurtătură, nu pe șoseaua ce duce azi dinspre Plopiș spre Târgu Lăpuș și Rohia”, rememorează părintele Iustin Tira.
Mănăstirea “Sf. Ana” Rohia era pe atunci una modestă, dar impresiona prin duhul de rugăciune și jertfelnicie, un duh imprimat chiar de starețul Justinian Chira.
„Mănăstirea, după ce Preasfințitul Justinian a ajuns la mănăstire și a ajuns și la stareț, era cercetată de oamenii din Plopiș și ca urmare era și foarte cunoscută. Așa se explică faptul că îndată după dânsul a fost primit la mănăstire, copil fiind încă, și s-a așezat și a fost primit la mănăstire cel care avea să devină mai târziu părintele Veniamin Micle de la mănăstirea Bistrița, județul Vâlcea, de loc din Plopiș, pe care iarăși tata îl cunoștea. Mi-a rămas întipărit în memorie momentul în care am ajuns în deal, pe jos, din sat, în curtea mănăstirii. Era într-o zi de sâmbătă, se pregăteau pentru duminică, se făcea curățenie prin curte, se măturau frunzele, era vară, am fost teribil de impresionat de acea minusculă bisericuță zicem noi acum, dar atunci mi se părea un fel de catedrală, de stăreția din fața bisericii care mi se părea maiestuoasă, deși era doar o căsuță modestă din lemn. Și toate cele de acolo, mici și modeste mi s-au părut extrem de maiestuoase, mi-au lăsat o impresie de un loc foarte special. Vedeam totul cu ochii copilului de zece ani care le vede pe toate curate, frumoase, așa cum le-a lăsat Dumnezeu, nu cum le-a transformat omul”, amintește părintele Iustin Tira.
„Aceea a fost prima întâlnire”, una între două inimi pline de curăție, cea a copilului Iustin Tira și cea a starețului Justinian. De la acel moment, micuțul Iustin Tira a simțit că sufletul său tânjește să stea cât mai mult în preajma acestui om deosebit, în acel loc sfințit prin rugăciunea monahilor și a credincioșilor.
„M-a îmbrățișat ca pe orice copil, s-a îmbrățișat cu tata, am rămas peste noapte, a doua zi, dimineață am participat la slujbă. Pe urmă ne-am întors acasă. Însă din acel moment am simțit un fel de chemare înspre acel loc, nu ca să mă călugăresc, ci pur și simplu îmi doream să mă întorc, să stau acolo, să fiu acolo mai mult. Îmi doream să stau lângă starețul de la Rohia, lângă acel loc, lângă biserică, lângă oamenii care erau atunci acolo, nu erau decât 3 călugări reîntorși după decretul din 1959. Nu era o atmosferă cu viață călugărească foarte evidentă, foarte numeroasă, dar era extrem de puternică duhovnicește și acel har care era acolo cred că ți se imprima când intrai în aria mănăstirii, de la cimitir începând simțeai că intri într-un alt duh. Aceasta a fost o primă întâlnire care mi-a amprentat dorința de a mă întoarce și de a fi cât mai mult în preajma dânsului, în preajma mănăstirii, în mănăstire, fără să mă gândesc niciodată că aș vrea să devin călugăr. În mod sigur a fost o întâlnire între inimi, inima starețului și inima mea de copil. Acela a fost începutul”, relatează preotul Iustin Tira.
(va urma)
