Prezența mea a însemnat o vizită făcută fiului Dorin și soției sale Ancuța în Elveția, unde s-au stabilit de câțiva ani. Despre țara lor de adopție am învățat la orele de geografie din liceu și cursul de zootehnie din facultate… Știam că zona subalpină a reliefului montan este prielnică creșterii intensive a raselor de vaci ce produc lapte mult și de calitate. Din care se prepară diverse sortimente de brânză, smântână, cașcaval etc. Am aflat că celebra brânză “mucegăită” consumată cu felii de măr își pierde gustul și mirosul specific. În Elveția, vaca nu este animal sacru ca în India, însă condițiile de creștere sunt total diferite. Pe lângă alte specii, fermierii elvețieni cresc rase de porci cu carne fără grăsime. Românii din Elveția, în jur de 37.000, dacă doresc să-și prepare mămăligă, tăieței cu brânză și jumări, singura soluție este să-și ducă slănina de acasă. Mai știam că în țară, oficial, se vorbesc trei limbi, în funcție de așezarea cantoanelor față de țările vecine: Germania, Franța și Italia. Deși Elveția este țara ceasurilor de mare precizie și elvețienii sunt oameni și nici acolo nu merg toate ca ceasul. Din PIB-ul țării un procent important revine turismului practicat în toate anotimpurile, mai ales iarna în stațiunile montane, destinate sporturilor de sezon. Cu telecabina în vârful Muntelui Santis (2503 m) se ajunge în 7 minute, de unde pot fi admirați ghețarii din Alpii elvețieni. Înarmați cu scule performante, asiaticii sunt peste tot, interesați să viziteze obiective turistice religioase. Cu toate că Elveția este o țară europeană mică, față de cele Două Războaie Mondiale a preferat neutralitate. Decizie greu acceptată de Hitler, tiranul Europei. Mai mult, în timpul războiului, Elveția a deschis ușa libertății pentru mulți evrei și personalități germane de marcă prigonite de naziști. Din motive greu de explicat, nu este membră UE și NATO. Și totuși, serviciul militar este obligatoriu, iar după încheierea stagiului, arma rămâne în dotarea rezervistului acasă. Se pare că elvețienii sunt preocupați de război, altfel nu se explică prezența buncărelor, la subsolul caselor, folosite ca pivnițe și cămări de alimente. Pe parcursul anilor, relațiile dintre România și Elveția, cu o singură excepție, au fost amiabile. În jurul anilor 1960, a apărut un conflict diplomatic, un funcționar al Ambasadei României din Berna, Aurel Șețu, a fost asasinat de legionarii români, transfugi după război. La vremea respectivă, presa comunistă din țară și Radio Europa Liberă au comentat pe larg evenimentul, însă diferit, în funcție de interesele cauzate de Războiul Rece apărut între comunism și capitalism. Revenind în actualitate, în afară de relief, al nostru mai variat, cele două țări europene nu au trăsături comune. Elveția are altă istorie, iar societatea se bazează pe repere economice sociale, administrative și politice total diferite față de ale României. Tendința de a face comparații la prețurile oricăror produse este inutilă. Dacă socotim că 1 FE echivalează cu 5,10 lei, un kg de roșii la noi ar costa 51 lei. La salarii mari, prețuri pe măsură. Însoțite de tehnologie modernă, reperele s-au construit în timp, cu multă muncă, gândire creatoare. Atenția acordată mediului și respectul față de lege s-au format prin educație, nu de puține ori coercitivă și autoeducație. Amenda, deloc neglijabilă, nu face deosebire între cei care depășesc limita legală de viteză pe autostradă (maximum 135 km/oră) și cetățeanul neatent cu sortarea gunoiului menajer sau a resturilor din gospodărie. În timp, reperele puse cap la cap au generat un nivel de trai ridicat, civilizație și bunăstare. Deși statul asigură locuri de muncă, cu ajutoarele sociale este zgârcit și banul public nu este irosit aiurea. Spre exemplu, concediul de maternitate este de doar patru luni, referendumurile locale, cantonale și naționale sunt o practică obișnuită, iar de pe urma alegerilor beneficiază alegătorii, nu aleșii. Absolvenții școlii obligatorii se orientează spre meserii, mai puțini optează pentru liceu și doar elita aspiră spre învățământul superior. La bătrânețe, categoriile sociale active nu se gândesc să rămână în grija copiilor. Pensia de la stat este mică și angajații apelează la variante private, gen pilonul II sau chiar III. Într-un azil de bătrâni, condițiile sunt la fel ca într-un hotel de patru stele. Este regretabil că familii tinere de români, cu studii superioare, stabilite în lumea largă, în viitorul apropiat nu au de gând să revină în țară. Spun că în noua societate au salarii bune, s-au adaptat din mers și revenirea ar însemna să intre în conflict cu autoritățile în toate planurile; lipsa de transparență și digitalizare, corupția, birocrația, minciuna și viitorul incert al țării. Plecarea lor pentru familii nu poate fi bucurie, mândrie și satisfacție. Degeaba, din moment ce țara în care s-au născut și au învățat nu le poate asigura cele dorite și visate, cu un nod în gât, opțiunea lor trebuie înțeleasă și respectată.
prof. Vasile ILUȚ
