Scriitorul Ștefan Jurcă și-a croit în viața literară două drumuri, făcute cu multă pricepere și asumare a călătoriei. La prima vedere, el este mai cunoscut ca prozator, un roman și patru volume de proză scurtă. De aceea, critica literară s-a aplecat mai insistent asupra epicului lui Ștefan Jurcă. Criticul literar Augustin Cozmuța aprecia că autorul nostru „posedă secretul povestirii ce dezleagă, fie pentru o clipă, viața de povara tăcerii, fapte anodine, declanșând prin rememorare tăria sau căința unei vieți.”
Dar Ștefan Jurcă este și un autentic poet. Recent, ne-a dăruit o nouă carte de poezie, a doua, „Alte poeme uitate” (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2024). Volumul vrea să marcheze un fapt important din viața autorului. Adică împlinirea a 75 de ani de viață. S-a născut la 1 iulie 1949, în Sebiș (satul Sălăjeni), județul Arad. Este absolvent al Facultății de Științe Economice din Timișoara. Din 1977, lucrează ca economist în Baia Mare, în domeniul transporturilor. Paralel cu profesia, s-a implicat în viața culturală a municipiului, dar și în țară. Este un nume de rezonanță, în proză și poezie, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România.
La acest moment deosebit, îmi îngădui câteva opinii asupra recentei cărți a lui Ștefan, care întrece cu mult cărțile obișnuite de poezie. Este cuviința unui poet împlinit, ce aduce din odăile Paradisului memoriei stări generate de firești neliniști creatoare, care distilează orfic sigiliul de gândire liric. („Acum aflu abia/Că scriu pentru Celălalt/L-am văzut în oglinda/Cea mare din copilărie/Pentru el voi scrie/Rănile toamna/Se vindecă greu/La fel cu urmele/Poemelor”).
Autorul aude ecoul răvășitor al unei voci care sfidează deșertăciunea. Cultivă ironia romantică, asociază spiritul ludic cu fiorul melancoliei. Uitarea pentru autor este un joc cromatic, provocator, care incită tocmai sâmburele misterului. („Liber ca pasărea cerului/înainte de a se inventa/Săgeata și glonțul/Liber în zarea albastră/Printre valuri de ceață/Ca o părere? Între cer și pământ”). Dăruit unei poezii sensibile, cu fulgurații emoționale, cu trăiri dublate de cortina metaforelor, autorul provoacă realul, dându-i sensul zborului. („Copacii nu pot crește până la cer/Mai rămâne loc pentru păsări/să-și hotărască în voie zburarea”).
Fiecare poem are o vibrație specială, dovedind că puterea lirismului stă în împletirea dintre ființă și creație. Transfigurează în poezie, cu talent, spiritul locului. Cu multe provocatoare de lirism. Cred că nu contrastul din lume, ci naturalețea devine peisajul liric care îl individualizează pe poet. Așa un autor are teritoriul lui și este stăpân pe uneltele sale. Și Ștefan Jurcă este. Are o observație acută asupra unui real, transformat în vibrație lirică, un prestigiu dezlegător de enigme poetice. Nimic nu este întâmplător în poemele lui, deoarece eul liric întruchipează o lume care nu se uită.
Pentru Ștefan Jurcă, poezia este un instrument de măsurare a timpului, dar și ondulațiile din oglinzile sufletului. Am priceput din lectura volumului că autorul tinde spre încifrarea lumii disponibile, lăsând ca din surdină să se audă vocea convingătoare a textului. Că prestația lirică divulgă acel depozit captiv de sentimente, în care viața îmbracă forma unui prezent continuu revărsat în visare. Amintirile pulsează într-un evantai poetic neliniștit, de se aude foșnirea trăirilor intense.
Punând în valoare o conștiință lirică ce împodobește filonul performant al poeziei actuale. („Și degetele rătăceau pe clape/Impuls divin zăcea în ele/De muzica, sălbăticind ne traversa/Răscolitor, înalt un cer/De piatră întins peste acorduri/Și părul tău, dezlănțuit delir/În neagra catedrală rece”). Ca un poet ludic ce este, și-a botezat volumul cu un titlu de sub aripa uitării. Așa sunt poeții stăpâni pe domeniul lor. Cultivă înțelesuri pentru gândire. Cu poeme care au soarta memoriei. Adică de neuitat.
Astăzi distinsul scriitor împlinește 75 de ani. Scriitorii și cititorii din Maramureș îi spunem LA MULȚI ANI! și spor la scris.
