Poate părea ironic și pe alocuri este, dar nu cu răutate. Poate părea o jignire, dar vă asigurăm că nu este. Unele localități din Maramureș au culorile lor specifice, combinațiile de culori, la fel cum unele au mirosuri. Nu le vom găsi chiar pe toate, poate ne ajutați și Dvs. Dar merită făcut periplul, fie și pentru a arăta malițioșilor că Maramureșul nu e insipid, incolor, inodor!
Culori imposibil de ratat
Nu poți să nu observi că Săpânța are propria culoare, acel albastru al crucilor vesele, mult disputat de meșteri și dus chiar prin instanțe și la OSIM. E drept, pe biserica din cimitir, albastrul a fost pus „în valoare” cu mult verde, o chestiune de gust, să-i zicem elegant, care sare în ochi, ce-i drept, dar care strâmbă nasul celor care înțeleg cromatica. În vecinătate, vrem nu vrem, Câmpulung la Tisa, la fel ca dincolo Coltăul, au culorile piros-feher-zold. Discret, în culorile grădiniței sau ale școlii la Câmpulung la Tisa, nu foarte discret pe Primăria Coltău. Sighetul în schimb are toate culorile posibile, la propriu și la figurat. Culmea, amestecul de mult negru din Centru, mai ales de pe ulița pieței, cu clădirile istorice colorate destul de țipător, dă bine. Poate de erau clădirile într-o aceeași culoare cu câte o excepție, era mai frumos…da’ cine suntem noi, iar ne pricepem, ca jurnaliștii? Ca inginerii?
Mai spre zona ucraineană, Repedea nu are culoare, are în schimb dușmanul invizibil, uraniul cel fără culoare și miros. La Poienile de sub Munte, mixul de culori e verdele crud al naturii cu maro deschis…de la cioate. Și nu e specific lor, cât Maramureșului. Chiar așa, dacă într-o bună zi luăm la puricat stemele localităților, oare heraldica n-ar trebui să fie sinceră? Pe câte steme ar trebui să apară securea, drujba, TAF-ul? Vișeul are negrul de fum al Mocăniței. Borșa, culmea, are albul ce încă se regăsește pe culmi, dar nu poate fi ignorat nici ocrul iazurilor și haldelor de steril ce sunt încet ascunse, dar există. Uitați-vă la culoarea râului Cisla… Bârsana are maroul lăcuit al porților, Ocna Șugatag are albul murdar al sării. Cavnicul, la fel ca Băiuțul, au ocrul vasarâșului ce curge constant din fostele mine. Măgulim Baia Sprie dacă zicem că are drept culoare auriul, de la aurul ce-l visau toți minerii de peste secole, doar și ei au vasarâș. Baia Mare are toate cele de mai sus, cu ocrul, auriul, dar și cu un alb murdar și urât mirositor al depozitului de gunoi care, culmea, e pe teritoriul Groșiului vecin. Recea, în vecini, are „galbenul fals” al aurului nebunilor, ei săracii au moștenit întinse porțiuni de halde și iazuri urât și înțepător mirositoare, cu steril. Dar intrăm și spre Țara Lăpușului, unde avem nuanțe de negru: cel al superbilor diboli de la Suciu și Groșii Țibleșului, cel al minoritarilor de la Coroieni și nu numai (Ulmeni, Ardusat, Baia Mare, etc), amestecat ironic cu blondul copiilor și al fetelor oxigenate. Ar fi dat de furcă cercetătorilor naziști să explice Fuhrerului de unde și cum țigani blonzi cu ochi albaștri, așa-i?
Să nu uităm mirosurile
Un miros înțepător și antipatic au marginile de localități cu ferme. La Săcălășeni, de vaci. Pe Codru, plin de ferme de porci, ba pe alocuri, ca proprietari mari de teren, crescătorii își îngrașă terenurile cu ce trebuia să epureze la fermă… de unde mirosuri de alea până în județul vecin, în cazul Bicazului, dar nu numai. La fel la Seini. În alte locuri, unde mai sunt animale, miroase doar a balegă, asfaltul cel nou fiind „înnobilat” cu pete de culoare și de miros. În Larga, Boiu Mare, dar și la o margine de Bârsana, miroase înțepător și rău a zăr turnat în șanț de făbricuța de brânzeturi. Dar să nu uităm lipsa mirosurilor…și ele vorbesc. Pe Codru încă NU miroase a gaz, nici pe Valea Izei, ba încă nici în Vișeu-Moisei-Borșa. Miroase în schimb a motorină și a benzină în păduri. De la drujbe, TAFuri, plus bidoanele aferente aruncate aiurea. În munți miroase a soc și a salcâm, la deal au trecut deja, miroase a câmp și a flori, a mentă și a cimbrișor.
Ce-am fi dorit totuși de la Maramureș? În materie de culori, să dispară ocrul vasarâșului și galbenul murdar al haldelor. Sunt zeci de ani de la închiderea mineritului, totuși. Am fi dorit să vedem albul costumelor populare mai des, cu culorile aferente, cu broboade și sumne și acele puternice linii negru/roșu, negru/portocaliu. Vrem să vedem verde crud. Nu maroul cioatelor. În materie de mirosuri, nu izul fermelor. Au în obiectul de activitate epurarea, nu ar trebui să pută. Am vrea să miroasă a gaz prin Maramureș, dar nu foarte tare. Să miroasă a mici și grătare, na, la margini de păduri curate. Să miroasă a ciuperci în păduri. Dar vedeți Dvs… suntem ce suntem și cine suntem. Iar Maramureșul are acel amestec de vechi și nou care dă culoare și frumusețe, tocmai din cauza a ceea ce suntem. A noului venit brusc, prea brusc, peste vechile noastre obiceiuri. Exemplu pozitiv. Mai țineți minte depozitele de rumeguș, aruncate aiurea, peste tot, pe maluri de râuri prin Maramureș? Le mai vedeți undeva? Nici vorbă, de când se fac bricheți pentru încălzire. Sperăm la fel, ca din peisaje să dispară PET-urile, după actiunea națională de colectare. Altfel spus, cu puțin management și cu gândire modernă, dar de asemenea cu simț practic și o țâră de lege aplicată, putem face Rai din Maramureș. Numa’ să vrem!
