Am încercat să împușcăm doi iepuri dintr-un foc și am reușit! Inițial, vizam rododendronul înflorit în munții Rodnei, dar ne-am dat seama că putem mai mult de-atât! Am pornit dis de dimineață pe traseu semi-offroad, din Dealul Moiseiului, spre Izvorul Albastru al Izei. Ne-am întors spre seară de la Gărgălău și Șaua Știol, de la rododendron. Ne-am dat seama că fusesem, printre altele, la obârșiile a două legendare râuri din nord de țară!
De sus din Munții Rodnei, dintre Săcel și Moisei, izvorăște Iza, pe traseul căreia s-a născut o adevărată civilizație, de istoria căreia se leagă oarecum istoria întregului Maramureș istoric, ca să amintim doar de cei doi voievozi, Bogdan și Dragoș Vodă, plecați de aici. Urci pe lângă refugiul turistic din sat, ridici din umeri, apoi o iei la munte aproape 10 kilometri, pe drum forestier.
Pe alocuri, mostre de civilizație, locuințe de vară sau viitoare pensiuni. Dar te contrariază Iza, cea care aici e o ilustrare perfectă a Râului de munte, ce vuiește, intră în defilee, cade în cascade mici sau în grohotișuri. „Rezervația naturală înființată în anul 1977, declarată arie protejată, se întinde pe o suprafață de 100 hectare și este inclusă în Parcul Național Munții Rodnei. Aria naturală reprezintă o zonă montană (doline, văi, canioane, stâncării, peșteri) unde la intrare în Peștera Izvorul Albastru al Izei, apele pârâului Măgurii intră în subteranul Vârfului Măgurii, străpungând stâncăriile (printr-un canion și formând mici cascade), fenomene carstice impresionante dezvoltate în calcare eocene atribuite perioadei de mijloc a paleogenului“, conform paginii dedicate Wiki. Ajungi la izbuc și nu mai ești încântat…dai de o baracă cu nenumărate însemne. De cabana silvică părăsită. De o alta modernizată, imensă, închisă și cu avertismente că e privată. Nu e nimic organizat. Fosta moară de pe apă stă să vadă, jgheabul la fel. Urcăm la Izvorul Albastru, o frumusețe. Lângă care stau pungi de gunoi pe jos, rupte de animalele sălbatice. Era bun un container discret, dar… nu-i. 
Pe de altă parte, din cauza ploilor furioase de câteva zile, iese apă multă din peștera ce alimentează izvorul și nu sunt nicăieri bănuții aruncați de turiștii amatori. I-a dus apa…sau îi adună cineva. Tot din cauza apelor aspre, ne răzgândim, nu urcăm spre Peștera Izei, adevăratul obiectiv turistic al zonei. Doi-trei kilometri și ajungi la minune. Peștera are o lungime de 2440 de metri și o denivelare de minus 170 de metri. Captează apele straniu, în direcție opusă curgerii la vale, dar explicația e dată de întâlnirea rocilor, calcare eocene în contact cu șisturi cristaline, de-a lungul unor falii. E cea mai mare peșteră din Maramureș, pe versantul nordic al Vârfului Bătrâna din Munții Rodnei. Peștera se află la 1302 metri altitudine. Galeria de intrare are 300 metri lungime, urmează trei cascade de 3,5 și 15 metri, cu debit cu creșteri rapide și bușteni aduși de viituri. Se ajunge într-o sală impresionantă de 120 metri lungime, 30 metri lățime și 15-20 metri înălțime, unde se află un depozit argilos de culoare albă, numit argilă de Iza. Apele ajung pe fundul unei doline de 30 de metri adâncime printr-un scurt canion, apoi în peștera încă neparcursă total și iese în ponor. Salutăm un loc superb la margine de Maramureș, pe limita cu Bistrița-Năsăud, apoi revenim pe unde-am plecat, spre altă extremă, limita Maramureșului și a munților Rodnei cu Suceava. Și cu Bistrița amintită.
După o traversare pe rapid înainte a Borșei de dimineață (da, funcționează semafoarele și chiar sunt sincronizate!!), urcăm în Pasul Prislop și oprim câteva minute la mănăstirea din vârf, prin spatele căreia urcăm spre Șaua Știol. Nu înainte de a face mental o hartă roată-roată, cu munții Maramureșului, cu drumul lui Mackensen, spre nord, cu Bucovina la est, cu crestele Rodnei parțial înzăpezite, cum e Ineul acum (2279 metri altitudine). De altfel, în timpul urcării noastre, dinspre Ineu venea un elicopter SMURD cu altă victimă a muntelui, trecea pe sub ceața oarecum concavă de sub Gărgălău. Ceața ne-a însoțit o vreme, cu frigul aferent, deși la punctul de oprire auto era soare și vedeai Borșa ca-n palmă, cu tot cu Piatra Rea și cu pârtia olimpică de schi. Urcăm la pas, ca de obicei, puzderie de turiști. Mai mult, sus pe Gărgălău, printre fuioare de ceață, vedeai siluete de turiști urcați de cu dimineață. Și dăm evident de rododendron, nobila floare, înflorită la apogeu, ba cu semne de maturitate vizibile. Este floarea națională a Nepalului, a statelor americane Washington și West Virginia, a regiunii Nagaland din India, a regiunii Jiangxi din China, a statelor indiene Sikkhim și Uttarakhand. Studiile au demonstrat că are efecte antiinflamatoare și hepatoprotectoare, dar în egală măsură unele specii sunt otrăvitoare din cauza unei toxine numite grazanotoxin, prezentă în polen și în nectar.
Urcăm spre lacul Știol, ne uităm cu jind la vârful cu șaua Gărgălău… nu mai e vreme de el. Dar ne avântăm puțin pe Bistrița Aurie în sus, un alt izvor de râu de legendă a nordului de țară. Cumva, Bistrița generează o anomalie, o rezervație în rezervație… Bistrița Aurie are propriul cod de zonă protejată, se întinde pe o suprafață de 375 hectare. Situl reprezintă o zonă naturală în lunca râului Bistrița (păduri aluviale, păduri de amestec, pajiști, pășuni, terenuri cultivate) încadrată în bioregiunea alpină a Carpaților Orientali ce conservă habitate natural. Izvorăște din Munții Rodnei de la 1850 m altitudine, dintr-un circ glaciar minor de sub vârful Gârgălău (2159 m), străbate Carpații Orientali și se varsă în Siret în aval de Bacău, cu o diferență de 1515 metri altitudine. E o frumusețe de râu ce cade în cascade, prin vegetație alpină, printre rododendroni și alte flori superbe. Tot ce vezi în jur, de la herghelii de cai la turme de vaci, cu vârfurile imense, face parte din civilizația aceea a muntelui ce cu greu se mai conservă în România, ba în Europa. Iar tăul Știol, punctul de atracție al drumeției, este așezat fix pe limita imaginară dintre județele Maramureș și Bistrița-Năsăud, așa cum dincolo, la Izvorul Albastru al Izei, erai la o culme de aceeași graniță, doar dincolo de întreaga creastă a Rodnei. O lume de descoperit!!! Nu ne-am aplecat asupra animalelor și asupra florilor din drum, cu excepția rododendronului, atracție magnet pentru turiști, intenționat. A fost sărbătoarea lui, întregul versant vestic al Gărgălăului era roșu de atâta floare.
Bucuria noastră a fost că am reușit să vedem într-o zi două obiective emblematice ale nordului Maramureșului. Nu întâmplător, erau turiști din toată tara, plus motocicliști maghiari, ce bântuiau munții, la ora vizitei noastre. Au avut ce vedea, au plecat acasă cu o poveste a unui munte ce se cere revăzut an de an, aproape cu sfințenie.
Minunat!