De revăzut, de redescoperit • Cinci locuri impresionante și „terapeutice” din Maramureș

Vorba glumeților, au trecut sărbătorile, e vremea să trecem la următoarea țintă, să facem un mic efort „să arătăm bine-n slip”, nu? Dincolo de ironie, da, o mică dezintoxicare nu ar strica. Iar alternativa la înfometare sau la produse eco-bio-naturiste foarte discutabile, generate de o industrie la modă, ori a ceaiurilor și a tincturilor miraculoase este…eterna și tradiționala mișcare! Vă reamintim, România se află undeva la 35% grad de obezitate a populației, ceea ce ar trebui să fie îngrijorător, nu?
Vă propunem cinci trasee ce nu vă cer eforturi majore, ca fiind de început de sezon, dar care vă vor pune în mișcare. Mai mult, sunt locuri magice maramureșene, la care te închini, pline de istorie și de belvederi ce-ți iau suflarea. Nu ne abținem să reamintim că în țări gen Japonia, comuniunea cu Natura se regăsește printre terapiile și pe rețetarul majorității medicilor, pentru situații de stres, boli psihice, oboseală cronică etc. Să pornim la drum!

1. Creasta Cocoșului

Cu acces simplu de la hanul Pintea/Țentea sau de la mina Șuior, drumul spre Creasta Cocoșului e de fapt o plimbare lungă. De două ore. Singura provocare o constituie ultimul asalt spre creasta în sine, unde ai de ambalat motoarele puțin. Dar merită, mai ales acum, când sunt crestele încă înzăpezite. Cu două săptămâni în urmă, de la Creasta Cocoșului vedeam spre nord munții Carpați din Ucraina, impresionanți în contextul dat, spre est aveam munții Maramureșului cu Pop Ivan și vecinii săi, ceva mai spre est se văd munții Rodnei și chiar uneori o porțiune din munții Călimani. Spre sud (nu chiar de la creastă, mai ai de mers puțin spre Gutâiul Mare), munții Țibleș și toată linia munților Lăpușului, iar spre vest ai Baia Mare la picioare, cu dealul minei băi­sprian în prim-plan. Se văd din păcate inclusiv iazurile cu steril de la Bozânta, ba se vede departe până spre Culmea Codrului și Culoarul Someșului. În plan apropiat, spre nord, am omis Ignișul, fosta stațiune Izvoare și chiar pășunea Tătaru. Dar traseul în sine nu are doar belvederi. După ploi ai la îndemână cascada Masa de Piatră, iar la baza Crestei ai Tăul Chendroaiei. Totul cu prețul a 5 ore din viața ta. Clar merită!

2. Cascada Pișetoarea/ Piatra Cerbului

Până mai are apă, cascada Pișetoarea ce se varsă în Defileul Lăpușului ar trebui văzută. Traseul în sine nu e greu. Mergi cu mașina până în Preluca Veche, pe ruta stabilită de tine, dar cea mai ușoară, pe asfalt total, este pe la Măgureni, dinspre Copalnic.
În Preluca urmezi asfaltul spre ieșirea spre Groape, la ultimele case este semn și traseu marcat de inimosul Viorel Coroian. Te coboară printre fânețe spre culmea de deasupra defileului, apoi la Piatra Cerbului, cu o belvedere chiar terapeutică. De aici e deja alegerea ta dacă faci efortul de a coborî la baza cascadei. Cu funii, cu picioare antrenate sau cu bețe ajutătoare, după o coborâre grea de 10 minute, ai o vedere impresionantă de la baza celei de-a doua cascade ca mărime din Maramureș. Urcarea e evident mai grea. Pe traseu, ai vederi asupra Vimelor, asupra satului Dealu Corbului. Atenție, zilele trecute la Preluca Veche cineva semnala o ursoaică cu pui, ar fi bine să mergeți în grup, nu solitari. Cam trei ore de plimbare destul de ușoară îți deschide vederi superbe asupra Prelucilor, a Țării Lăpușului, ba din anume unghiuri ai vedere spre Țibleșul înzăpezit, iar de deasupra Prelucii Vechi spre cea Nouă, se vede și creasta Rodnei, în spatele Țibleșului.

3. Poiana lui Dumitru cu împrejurimile

Ne repetăm, știm, dar nu mai există altă rută în Maramureș, deși căutăm cu ardoare, pe care să ai 5-6 cascade la vedere, fără efort major, la doar 5 minute de mașină sau chiar la drum.
Din Firiza urci spre Blidari, apoi continui traseul auto pe drum fores­tier, cu grijă de mașină, cu atenție la traficul camioanelor cu piatră și lemn, chiar cu acordul silvicilor. Urci, urci, lași în urmă cascade, pâraie, valea Blidari, valea Ștur, microhidrocentrale, ajungi sus în Poiana lui Dumitru unde ai surpriza să te găsești înapoi în timp, la începutul primăverii. Abia au trecut lușcuțele, încă n-a ieșit Bumbăcarița în zonele umede. Ce te izbește aici, de nu sunt exploatări, e liniștea. E nepământeană parcă… Urci spre Poiana lungă, ai aici tăuri, zone umede, vegetație specifică zonei de munte. Fără să-ți dai seama, te afli într-un colț de Maramureș straniu, pe limita cu Oașul, de asemenea pe limita Băii Mari cu Săpânța, Deseștiul, Giuleștiul, cu Ocna Șugatag. Floră interesantă, ba cu puțin noroc vezi și o ciută. Întoarcerea, dacă nu-ți iubești foarte mult mașina, o poți face coborând spre Poiana Brazilor și spre pășunea Tătaru sau din Poiana lui Dumitru drept înainte, spre drumul dinspre Tătaru spre Izvoare și înapoi în Baia Mare. O oază de liniște, o civilizație montană cu bune și rele, dar o plimbare necesară.

4. Defileul Lăpușului

Indiferent în care parte l-ai aborda, tot în câștig ieși. Defileul Lăpușului, printre cele mai lungi din România, dar părerea noastră e că este cel mai lung fără acces auto și drum de beton pe un mal sau altul, de 36 de kilometri, cu șerpuielile sale. Culmea, de sus vezi sate peste tot pe culmi.
Jos, în defileu, e o sălbăticie de se anunță ulii între ei de apariția omului. Căprioare trec apa în fața ochilor tăi. Au revenit castorii, le vezi urmele pe nisip și rosăturile. O variantă ar fi abordarea de la Răzoare. Alta ar fi în amonte sau aval de la podul de la Sălnița, spre Custura Cetățuii cea impresionantă sau în jos, în defileu.
Deja temerarii au făcut câteva trasee de rafting, în ciuda apei cam reci și nu foarte generoase. Altă variantă e de la podul de la Buteasa râu, la fel, în amonte sau în aval. Evident, ai varianta de a porni din capătul defileului, de la Remecioara în sus, cât de mult te țin picioarele. Va trebui să ignorați PET-urile și gunoaiele, să căutați stâncile, liniștea, vadurile cu apă nervoasă, peștii… cât mai sunt. Merită, e o altă oază de liniște necesară. Tot 2-3 ore vă ia și această plimbare.

5. Pășunea Tătaru cu minunile sale

E imensă pășunea Tătaru, de sute de hectare. În funcție de abordare, poți fi pe fundul căldării sau s-o vezi de sus, ca-n palmă. O variantă interesantă e să urci din Sat Șugatag, pe asfalt, până deasupra pășunii. Unde se termină asfaltul, oprești și o iei la picior în stânga, să vezi Iezerul Mare, un tău, o zonă umedă protejată, cu flora ei specifică. Se poate deja vedea Roua Cerului, planta insectivoră, încă minusculă. Plus bumbăcarița și fel de fel de mușchi.
De aici cobori cu grijă, cu mașină înaltă, pe drum spre pârâul Brazilor direct la podul de deasupra Cheilor Tătarului. Sau poți urca din Mara pe lângă barajul Runcu, doar că pierzi vederea de sus și tăul. De la pod, cobori la picior în Cheile Tătarului, singurele în andezit din România. Și ar fi bine s-o faci, în câțiva ani (5 zicem noi, dar de-ar fi ani electorali ar fi mai puțini…) barajul se va finaliza, se va inunda, iar din chei va rămâne o porțiune de câțiva zeci de metri.
Revii la mașină și continui traseul auto prin pășune, în lipsa oilor, încă n-au urcat stânele la munte. Ajungi la blocurile părăsite, treci pe lângă ele prin dreapta și continui, pe drum județean pietruit, spre Izvoare. Pâraie, pădure, poienițe, locuri superbe de oprit, chiar de campat, în lipsa forestierilor.
Traseele amintite mai sus sunt ușoare, de făcut mai degrabă pentru deschis apetitul. Și pentru reamintit cât de frumos e Maramureșul sălbatic. Și poate chiar ca să ne rupem de cotidian, de micile griji și de grija neîntreruptă pe care ne-o poartă la această oră politicienii și candidații la diverse funcții. Te lași cumva în voia sorții și a naturii, preț de câteva ore, chiar cu prețul consumului de calorii. Adică motivul nostru inițial, nu?