Baia Sprie are o istorie impresionantă, indiscutabil, iar frumusețea aici e că nu s-a rupt de trecutul mineresc, el e cumva prezent. Și mai ales, nu e renegat, cum se întâmplă în Baia Mare, Borșa etc. Prin minerit, Baia Sprie încearcă să dea naștere unei oferte turistice.
Dar să nu mergem foarte departe în istorie. Deși am avea unde…
„Urme ale unor vetre de așezări omenești se regăsesc încă din secolele unu și doi după Hristos. Orașul va fi atestat documentar relativ târziu într-o diplomă din 1329, în timpul regelui maghiar Carol Robert care acordă locuitorilor primele privilegii. Denumirea latină era Mons Medius ceea ce în traducere înseamnă Muntele Mijlociu. 
Din această perioadă orașul își leagă existența de minerit și de-a lungul secolelor va apărea în documente alături de Rivulus Dominarium, orașul Baia Mare de astăzi, ca oraș liber regal. În anul 1360, îl găsim în documente cu numele de Montana Nostra, în 1348 sub numele de cetate Civitas Medio Montis, în 1390 sub denumirea de Felsőbánya, în 1406 din nou Civitas de Monte Medio, iar mai târziu în secolul XIX, în 1851 apare din nou sub numele de Felsőbánya. (…) O serie de evenimente au adus amărăciune în rândul populației orașului: în 1460 prințul polonez Albert vandalizează orașul; în 1562 turcii atacă locurile; în 1589 orașul a fost incendiat aproape în întregime; în 1690 orașul își cedează minele statului în schimbul scutirii de dări; în 1710 din cauza epidemiei de pestă mor 580 de locuitori; anul 1771 este marcat de invazia tătarilor; în anul 1780 orașul a fost inundat de apă și multe locuințe au fost distruse; în 1782 are loc o invazie de lăcuste care a făcut mari stricăciuni recoltelor. Au fost perioade de înflorire, dar și regrese marcate de scăderea populației. Conform primelor date rămase din timpul împărătesei Maria Tereza, populația a crescut de la 300 de locuitori la aproximativ 5000 de locuitori și a rămas constantă până la mijlocul secolului trecut” – conform paginii Wiki a orașului.
Locuri, amintiri
Ne poartă, printre clădirile vechi ale orașului, martore ale vremii, edilul Alin Bîrda: “Avem ștrandul vechi al orașului, se poate vedea, l-am populat cu pește acum pentru pescuit sportiv, nu mai e propice pentru înot, dar locația am păstrat-o. Aveam apoi așa-zisele Bufetul de Sus și de Jos…cel de sus era cârciuma Mogoșa din clădirea hotelului Corona (plăcintărie peste ani), cel de jos era Cerbul, cu „împinge tava”, cu bere la halbă. Apoi vechea cofetărie, din parc. Am mai avut apoi restaurantul Lacul Albastru, acum Amicu. Cu construcția cartierului de blocuri, au apărut și acolo baruri și locații. Apoi, magazinul Modernul, gen Central din Baia Mare. Am mai avut Oțelul, aici lângă Primărie, ce avea metalo-casnice, apoi a devenit barul cu același nume. Aș aminti de asemenea Oficiul Minelor, clădire din anii 1700, cea acoperită acum cu pânză. La fel, Zarda, școala de maici, devenită școală, și ea cu probleme. Evident, primăria, din 1780, ce a fost dintotdeauna primărie. Pe aceeași locație a fost primărie din lemn, arsă de tătari, în 1770! Aproape, fostul hotel Corona. Din păcate, am avut o popicărie, acum demolată. Se adaugă casa Stancek, ce a fost spital în al Doilea Război Mondial, apoi Trezorerie. Sau școala de muzică, pe deal, unde erau zeci de elevi, erau fanfare pentru toate vârstele. Tot acolo e intrarea în galeria Leopold, ar merita s-o deschidem pentru vizitare, parțial. Fanfara orașului mai există, iar în Școala de muzică repetă acum o trupă rock locală”.
S-au schimbat vremurile, evident și vizibil. Am parcurs traseul clădirilor amintite, pline de istorie. Toate au parfumul acela de vechi, toate amintesc de vremurile când minerii ieșeau din schimb și se duceau la o halbă.
Forfota, poveștile, legendele. O sumedenie de legende, ce merită amintite. A tipului misterios ce nu săpa cu ceilalți cot la cot, zi de zi, doar mergea în anume locuri numai de el știute, venea cu câte o pepită de aur, o vindea fix cât să aibă bani de băutură o săptămână-două. Și iar dispărea. Avem de revenit în Baia Sprie, de depănat amintiri, legende, nu?
