Trecem cu vederea un fapt care, multora dintre noi, ne-a marcat devenirea. Luați de iureșul vieții, fascinați de noile oferte ale schimbărilor, uităm una dintre cele mai temeinice relații din lumea satului. Să-i zic starea de vecinătate. Eu, care am văzut lumina zilei în casa părintească, înconjurată de vecini, port și astăzi în fire bogăția sufletească a celor din preajmă. În fiecare dimineață, vecinii desfășurau ritualul de binețe, în care parcă înflorea ziua. Cu toate rânduielile stabilite cu o seară înainte. Fiecare zi de lucru avea scenariul ei. Doar ploile îl puteau întrerupe, mai ales pe vremea fânului. Vecinul era un reazim pentru momentele când te încerca firea. Adică îi puteai cere un sfat când nu erai sigur pe hotărârile tale.
Îmi aduc aminte de câte ori îl striga tata, peste gard, pe Petrea lui Costin să-l ajute să descarce un car cu fân, ori de Crăciun, la tăierea porcului. Petrea era vecinul din sus. Când puneam gardul de nuiele, tata îl chema, la fața locului, pentru a se convinge că respectă mejda veche. Adică să aibă amândoi sufletul împăcat că rânduiala nu s-a mișcat nici cu o palmă. Nu ascund că am auzit că au fost pricini, pentru pământ, de au ajuns până în sala de judecată. Primăvara, la arat, aveai grijă să nu scapi plugul în pământul vecinului. Se întâmpla să crească pomi roditori în mejdă. Ca o înțelegere nescrisă, poamele, toamna, erau culese de cei doi vecini. După cum făcea pomul umbră.
Mult mai active în relațiile de vecinătate erau femeile. Noi aveam cuptor de copt pâine. Câteva vecine veneau la mama să le îngăduie să folosească cuptorul. Mai ales de sărbători era un prilej de a face schimburi de rețete, la cozonaci și pască. Am prins vremea când, iarna, vecinele se ajutau să pună tiara (război de țesut). Înainte făceau urzeala, nevedeau, făceau țevi la sucală, ori se întreceau în schimbarea ponojilor. Iertați-mă, nu mai explic termenii arhaici pentru cei care nu le cunosc sensul. Fie o bucurie că i-am trezit din adormire. Am prins în viață misteroasele șezători de iarnă. Vecinele se adunau la tors într-o casă mai spațioasă. Torceau la lampă. Fiecare participantă, pe rând, ducea petrol de acasă, tocmai pentru a ordona binele reciproc.
Aici am fost martor la povestirea unor fabuloase întâmplări, care mi-au stârnit imaginația până în ziua de astăzi. În șezătoare veneau feciori, care le prindeau fetelor fusul. Gestul avea o semnificație profundă pentru relații ulterioare, splendid explicat de seniorul lemnului, Pătru Godja-Pupăză. Prin șezători mai mergeau și povestitorii, oameni mai în vârstă, cu har și imaginație. Vecinii, dar nu numai ei, se adunau în clacă. La ridicarea unei construcții, ori la treburile câmpului. Vecinătatea avea o lumină sporită în sărbători. După rânduiala bisericii, după amiază neapărat trebuiau să-și treacă pragul. Gustau din bucate, dar mai ales povesteau. Moartea unui vecin era o mare durere în casa vecinilor. Țăranii noștri, cât de modești ar fi fost, viețuiau frumos.Își făceau podoabe interioare cu seninătate sufletească. Și jalea era nobilă.
Vecinul din jos, Petrea, era crâsnic la biserică. Dimpreună cu nevasta, erau de o bunătate sufletească nețărmurită. Părinții mă lăsau în grija lor. Le-am zis, până la moarte, mamă și tată. Nu fac parte dintre cei care idealizează siropos satul. Nici Maramureșul. Dar cu uneltele mele evoc evidența și descriu stările unice ale acestui Ținut. Descrierea de față nu am glazurat-o cu nostalgie. Dar nu putem rămâne indiferenți când modelul satului românesc devine subiect de drept internațional. Regretatul prieten, diplomatul Iftene Pop, a introdus în literatura de specialitate conceptul de bună vecinătate. Care, la propunerea României, a figurat mai mulți ani între temele oficiale de pe agenda Adunării Generale a ONU. Iată, un om crescut în sat, bun observator al relațiilor bine așezate, a proiectat în lume o moștenire din rânduiala satului, care rămâne certitudine.
Ce a mai rămas acum din evocarea mea? În primul rând s-au împuținat vecinii. S-au strămutat în pământ ori la oraș. Din sus, au rămas Lenuța și Todor, cu fiul lor Nelu și nepoții Alex și Luca. Buni vecini. Cu grija pentru vecini. Așa au crescut și așa îi învață și pe nepoții lor. Din jos, e doar grădina.
Despre vecinii de la oraș, mâine!
