Această frământare electorală a trezit multe orgolii pentru a netezi calea spre putere. Se răscolesc amintiri, se vânează greșeli ale candidaților, se fac transferuri peste noapte, se tatonează noi alianțe și multe altele. Spectacolul pregătirii alegerilor are îngăduințe, dar și multe răbufniri jenante. Obsesia încâlcită a comasării alegerilor a fost, și este, dăunătoare profilului democratic al societății românești. Cum este și insistența cu care calculul straniu al pensiilor nu mai pleacă din viața noastră. Ca să putem respira și alt aer ne sunt oferite și alte purtări ale unor guverne care și-au revenit din pendulări nenorocoase.
Tot mai mult ni se sugerează să privim spre Varșovia. Am văzut cu câtă promptitudine a reacționat Polonia la pericolul rusesc. Polonezii sunt animați sincer de sentimentul patriotic al istoriei lor. Am cunoscut tineri polonezi care își purtau sentimentul iubirii de țară cu demnitate discretă. Polonia, țară risipită de multe ori de istoria vitregă, a devenit curajoasă, renăscând prin forța ei interioară. Tragedia de la Smolensk, în care a murit o parte din elita politică și militară a acestei țări, a îndurerat lumea. Polonia ne-a adus aminte că este o țară a suferinței. Dar și a demnității. La 17 septembrie 1939, sovieticul Molotov dădea act ascuns că Polonia și-a dovedit incapacitatea de a exista ca stat și ea trebuie să dispară din istorie.
Asemenea aberații auzim și în zilele noastre, cu referire la Ucraina. Dar nu a dispărut din istorie. Și a fost a cincea împărțire a Poloniei. M-am uitat în cărțile de istorie. Se înțelege că au mai fost patru ciopârțiri înainte. Prima a fost făcută de ruși, de prusaci și austrieci, în anul 1792. A doua, peste un an, de către Rusia și Prusia. În 1795, în urma înfrângerii răscoalei lui Tadeus Kosciusko, Polonia a fost împărțită a treia oară. Apoi, între anii 1814-1815, este ștearsă de pe hartă a patra oară. Rușii o împart din nou cu prusacii. Zeci de mii de polonezi au fost deportați în Siberia. Prietenul, poetul, academicianul Nicolae Dabija mi-a deschis o carte la pagina în care Vasile Alecsandri dedică polonezilor deportați un poem cutremurător. POHOD NA SIBIR. Prima strofă: Dar unde merge-acest popor/Ce nu mai are-n lume/Nici o sperare-n viitor/Nici patrie. Nici nume!?/Se duce șters dintre cei vii/Să moară în pustii.
Destinul Poloniei are suficiente puncte comune cu ale organizațiilor statale numite astăzi România. Deci, încă din perioada medievală. Cred că dacă privim mai cu atenție la Polonia, putem lua seama ce presupune renașterea unui popor. Adică să ne scuturăm de frică și să avem încredere. Da, încrederea în sinele nostru este dimensiunea esențială a dăinuirii. Adică să fim noi, cu demnitate în istorie. Ușor de scris, greu de făcut! Fostul președinte polonez, Lech Kaczynski, a fost comentat prin Europa ca un personaj care trăiește în altă vreme. Nu era pe placul multora. A avut prea multe referiri la istoria țării sale. A mai pus întrebări riguroase despre viitorul Uniunii Europene.
Întrebări care nu au căzut bine unor lideri europeni de atunci. În calitate de președinte al Poloniei, în 10 aprilie 2010 a ținut să fie prezent la comemorarea victimelor din pădurea Katyn, unde a fost executată, de către sovietici, o parte a elitei militare și politice poloneze. Avionul prezidențial, cu 85 de personalități la bord, s-a prăbușit la Smolensk. Nu au fost supraviețuitori. Din punctul de vedere al Poloniei, această tragedie sugerează o meditație asupra relațiilor dintre Varșovia și Moscova. Această catastrofă recentă a fost o regândire a condiției Poloniei în Europa. Ne este dat să învățăm din tragedii. Polonia nu va renunța la sentimentul ei național. Care a salvat-o în istorie. Nu zic că și alte popoare nu au ce învăța ceva și de la noi. Am pilde convingătoare. Dar lecțiile poloneze ne pot fi de încurajare.
Nu uit că în urmă cu cinci ani, actualul premier polonez, Donald Tusk, pe atunci președintele Consiliului Europei, a rostit la Ateneul Român un impresionant discurs în limba română, cu prilejul ceremoniei de preluare a președinției Consiliului UE de către România. Atunci a fost amintit un vers al lui Nichita Stănescu: „se apropie viitorul, se aude, se vede.” O emoționantă lecție poloneză!
