Preotul Vasile Borca, o viață în slujba lui Dumnezeu și a semenilor (II) • „Tot ceea ce gândește, ce vorbește, ce înfăptuiește preotul trebuie să facă în numele lui Hristos”

„Pieptul fiecărui preot este plin de «răni» de care multă lume nu știe. Noaptea și ziua el are de luptat cu duhurile rele, cu patimile, cu răutatea noastră…”, spunea arhiepiscopul Justinian Chira. De cele mai multe ori credincioșii nici nu bănuiesc zbuciumul lăuntric al celor care au fost aleși de Dumnezeu să slujească în Sfântul Altar, să dezlege păcatele penitenților sau să le sădească în inimi sămânța cuvântului dumnezeiesc. Printre cei aleși de Dumnezeu pentru a îndeplini această misiune sfântă, cea a preoției, se numără și părintele Vasile Borca. În simplitatea și smerenia sa, părintele Vasile Borca nu a căutat niciodată să iasă în evidență. Dar cum Dumnezeu scoate mereu “lumina de sub obroc”, preotul Vasile Borca a fost numit de curând cetățean de onoare al Municipiului Baia Mare. Și pe bună dreptate, căci grea și luminoasă i-a fost slujirea, dar a știut mereu să urmeze încurajarea transmisă chiar de Hristos: “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Despre părintele profesor dr. Vasile Borca, arhiepiscopul Justinian Chira sublinia că “a avut un rol deosebit în viața Bisericii Ortodoxe, în general, dar mai ales în viața Sfintei Episcopii a Maramureșului și Sătmarului”.

Pr. V.B.: Am terminat în iulie cu licența, apoi a fost căsătoria și în septembrie, hirotonia. În Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca a fost slujba de hirotonie. A fost emoționant. Preasfințitul Teofil Herineanu era un om deosebit, un om dedicat rugăciunii, era axat eminamente pe cuvântul biblic, era considerat și un mare biblicist, avea studii și la Paris. Am fost hirotonit preot pe seama parohiei din Valea Borcutului, Baia Mare.

R: Preasfințitul Teofil avea acest obicei aparte. Pe toți elevii și studenții din eparhia lui îi ținea sub control. Avea un bloc notes în care avea notițe despre fiecare dintre aceștia, din ce familie provin, preotul care l-a recomandat, ținuta lui pe timpul cursurilor. În timpul studiilor la seminar, ne scotea la plimbare cu el, pe Dealul Feleacului, la Făget. Dinainte ne programa, aveam sarcina de a-l însoți. Ne plimbam o după-amiază cu el. Am fost și eu cu arhiepiscopul Teofil. Atunci ne lua la întrebări. Și tot ce discutam nota în carnețel. M-a impresionat bunătatea, dragostea, atașamentul față de noi, faptul că încerca să ne ocrotească și să ne educe ca un adevărat părinte duhovnicesc. Când am mers să depun cererea pentru hirotonie, a deschis carnețelul și a zis: da, am o părere bună despre tine. Te știu de când ne-am plimbat pe Dealul Feleacului, știu și de licență, felicitări. Era cuceritor și când vorbea în catedrală, când vorbea despre textele biblice.

Cateheze, ținute în plin regim comunist

R: Biserica fusese construită de Alexiu Pocol pentru familiile de mineri. La început am întâmpinat multe greutăți administrative, dar și pastorale. Era cam deșirată parohia, pe multe străzi și multe confesiuni. Nu aveam nici casă parohială. Trebuia să fac naveta zilnic. La sat, oamenii sunt mai atașați de Biserică, de preot. Coratorii îmi spuneau la început: părinte aici e mai greu cu salariul, mai ales pe ultimele luni din an. Mai degrabă să recuperați la Bobotează. Mi-au propus de la început să facem vizite în parohie la familiile de creștini. Am zis: facem, dar nu pentru bani. Facem vizita să îmi cunosc credincioșii. Mi-au zis: nu, așa am făcut și înainte. Am zis: în cazul acesta mai bine nu facem deloc, voiam să mă familiarizez cu credincioșii, cu problemele lor. Le-am spus că nu vreau bani. Și oamenii au fost surprinși, așa s-au apropiat încet de Biserică.

R: Piedici directe nu ne-au pus, să ne îngrădească în cult sau ceva. Aveam și conferințe pe parcursul anului unde se dezbăteau diferite probleme, inclusiv de natură religioasă, dar niciodată nu am primit sarcina de a elogia conducerea comunistă. Doar ne rugam pentru conducătorii țării, alte dispoziții de a face politică comunistă nu am primit. Dimpotrivă, am luat atitudine când au încercat să submineze ziua de duminică, să o transforme în zi lucrătoare și să se țină slujbe în alte zile din timpul săptămânii. Tot în acea perioadă, în posturile Sfintei Marii, după Paraclis, țineam cuvânt pentru toată lumea și apoi făceam cateheze cu copiii. Le predam câteva lecții de religie. Era interzis atunci să fac cateheze, dar nu știu cum am reușit. Le spuneam: acum ne pregătim, dar apoi vă și ascult, vă dau note și vă și premiez dacă meritați. Și așa am reușit să îi atrag. Și acum îmi spun mulți: părinte, vă amintiți că ne-ați predat religia? A contat mult. De asemenea, am făcut o capelă pe care au trecut-o cu vederea. Am reușit să capacitez și câțiva membri de partid. Văzând că fac activitate m-au lăsat în pace.

Pr. V.B.: Să știți că veneau la slujbă, s-au înghesuit să fie și coratori. Primul corator era membru de partid. Cu el am reușit să cumpărăm un teren și să construim o casă parohială. Atunci nu era voie să cumperi teren. Am avut și multe probleme. Persoana de la care am cumpărat terenul l-a revândut unui securist. Eu am dus câteva mașini de piatră, am îngrădit acolo. După un an, în Postul Crăciunului, seara, sună soneria. Era vânzătorul împreună cu cumpărătorii. Mi-au zis că terenul a fost revândut și că îmi înapoiază banii. M-au și amenințat. Între timp am luat legătura și cu niște juriști, am ajuns și la secretarul județului, Ioan Mihăilă, un om deosebit. Zice, dați-mi un răgaz, să văd dacă nu cumva a fost trecut în colectiv. Dacă e trecut în colectiv nici nu avea dreptul să îl vândă. După o săptămână am revenit la domnul Mihăilă, mi-a zis că terenul a fost vândut pe nedrept, să merg să ridic și banii, să îi folosesc cum cred de cuviință. Am devenit titular pe teren. Banii i-am folosit la sfințirea Bisericii. Cel care vânduse terenul ilegal și persoana care cumpărase terenul, un securist, au venit un an mai târziu, în Postul Mare, au intrat cu utilajele, au ocupat abuziv terenul. Securiștii au venit să îmi pună cătușele.  L-am avut pe prim coratorul care era membru de partid și le-a explicat: domnilor nu se poate așa ceva, e un preot deosebit, lăsați-l în pace, așteptați să vină actele de la București. Și așa am scăpat.

Pr. V.B.: Era acolo inginerul Micu care preluase stațiunea Izvoare. Am mers cu soția la Izvoare. Ne-am întâlnit cu o cunoștință care ne-a spus că inginerul Micu vrea să facă o mănăstire greco-catolică. Se pare că familia lui, soția, fetele lui au avut un accident. Au căzut în prăpastie în apropiere de cascadă, doar bolovani sunt acolo. De mașină nu s-a mai ales nimic, dar fetele au scăpat cu bine. Nu au pățit nimic. Și în semn de recunoștință, inginerul Ioan Micu a zis că ridică o mănăstire. Am purtat mai multe discuții cu el, i-am explicat că în zonă nu prea sunt credincioși greco-catolici și că totuși contează să avem și pentru cine să o construim. L-am convins. A acceptat să construim o mănăstire ortodoxă. Am început demersurile cu binecuvântarea Preasfințitului Justinian Chira. Au fost multe povești și cu inginerul Micu până când s-a început construcția propriu-zisă. Am renunțat la parohia de pe Valea Borcutului și am început de la zero. Mi-au dat o sală pentru capelă într-un centru, acolo. Și timp de vreo 2-3 ani acolo țineam slujbă. Am stat 4 ani, dar între timp am primit o altă sarcină, să preiau Biserica Sfântul Proroc Ilie care era în construcție și abandonată.

Pr.V.B.: La sfințirea locului pentru biserică am fost și eu prezent. Au fost la slujba de sfințire, Preasfințitul Justinian Chira și ÎPS Serafim, acum mitropolit al Europei Occidentale. Și acel moment a rămas în sufletul meu. De fapt a fost biserică rezervată pentru Asociația Oastea Domnului (n.r. mișcare din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care a luat ființă în 1923). După ce m-au numit acolo mi-au furat materialele de construcții și am rămas acolo fără nimic. Am mers la Prea­sfințitul Justinian și i-am spus. M-a încurajat: lasă, părinte Vasile, nu te necăji, că îi face rost de altele. Și m-a ajutat Dumnezeu. Am trecut prin situații disperate. La început era și o macara înaltă, mai înaltă decât blocurile. Strigau oamenii: părinte, fă ceva că ne dărâmă blocurile, murim aici. Abia am reușit să găsesc pe cineva să vină să o demonteze. Am trecut prin multe. Încet cu încet am atras credincioșii. Și sunt în continuare acolo preot îmbisericit. (va urma)