Dacă tot e final de an, dacă tot încep oamenii să-și facă „inventarul”, mea culpa sau ce-o fi, poate ar trebui să aruncăm o privire înapoi. NU la an, ci la decenii. Trei, mai exact, pentru că nu putem să nu ne întrebăm „Cum ar fi arătat Maramureșul și România dacă am fi fost îndrumați corect și conduși profesionist?” Ce greșeli s-au făcut, ce n-am înțeles din Capitalism sau unde am fost păcăliți? Dacă ne permiteți, încercăm, dat fiind jumătatea de secol trăită și experiența de trei decenii în branșă, să trasăm câteva idei.
1990
Un an absolut important. Încercăm să visăm, să ne imaginăm că românul își asuma viitorul parcurs european capitalist și vota…altfel. Să presupunem de asemenea că a devenit lege Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara și „Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. 
Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării.”
Să zicem, de asemenea, că toți profesioniștii din toate domeniile din țară puneau umărul, în felul lor. Și acum venim încet și spre Maramureș.
„Decalog de bune practici. Capitaliste şi nu prea”
1. Păstrarea industriei strategice și energetice la Stat, respectiv gaze, petrol, energie electrică, porturi, centrale termice și nucleare.
2. Închiderea fabricilor total nerentabile sau privatizarea lor spre rentabilizare, dar nu prin faimoasa MEBO nefericită, ci cu răspunderea penală a directorilor și a managerilor. S-a petrecut în alte țări comuniste, se putea și la noi.
3. Negocierea drastică cu Uniunea Europeană a aderării, mai ales pe energie și agricultură
4. Păstrarea stagiului militar obligatoriu, fie el și de 6 luni sau „mai pe lângă casă”, pentru ca băieții de azi să nu poarte poșetuțe și pantalonași pe fluierul piciorului, ca nebunul satului.
5. Primirea cu brațele deschise a investitorilor de orice fel, dar obligativitatea ca sediile sociale ale firmelor să fie la locul de producție, cu beneficii pentru comunitatea locală.
6. Cultivarea sportului și păstrarea bazelor sportive, fie și cu gratuități sau subvenționare. Ca o contramăsură la obezitatea masivă ce a venit ulterior, previzibilă, de altfel, dat fiind exemplul SUA. În aceeași idee, interzicerea majorității E-urilor din produsele alimentare, cu riscul termenelor de garanție mai scăzute.
7. O lege absolut vitală privind demiterea pe loc și interzicerea definitivă a profesării pentru abuz în serviciu. Imaginați-vă această lege aplicată la silvici, polițiști, jandarmi, politicieni, medici, oameni din administrație.
8. Interzicerea cumulului de salarii/pensii de la Stat la Stat. La fel, interzicerea pensiilor speciale.
9. Licitații drastice la investiții, cu control inclusiv de la instituții de forță, cu diriginți de șantier din instituții neafiliate primăriilor.
10. Plata unei subvenții la colectarea PET-urilor, peste prețul real vreme de câțiva ani sau periodic, astfel încât „colectorii de fer” să fie interesați și de PET-uri și să se facă o curățenie totală.
De-aici încolo, ajustări
Dar haideți să nu ne trezim încă. Hai să zicem că visul nostru continuă, și mai putem plusa. Haideți să zicem că se plătește subvenția APIA la produs finit, nu la suprafața de teren.
Hai să zicem că se dau amenzi uriașe pentru aruncarea de gunoaie sau pentru tăierile de pădure ori braconaj. Hai să zicem că amenajistul silvic nu merge de capul lui în pădure, ci cu ITRSV și are interdicția de a se extinde cu de la el putere în pășunile împădurite ale satelor sau ale oamenilor.
Hai să zicem că am interzis exportul de țiței, bușteni, de materii prime în general. Hai să zicem că se face încă din `90 o strategie națională coerentă a infrastructurii. De la rețele de apă și canalizare la drumuri și la gropi de gunoi. Hai să zicem că facem din timp un management al gunoaielor, cu tehnologia la zi (ardere în cuptoare cu producerea de agent termic și electricitate, nu îngroparea lor).
…haida hai spre Maramurăș?
Înainte să ne trezim „din somnul cel de moarte/În care ne-adânciră barbarii de tirani”, aplicăm toate acestea la Maramureș?
În primul rând, râdem-glumim, dar înainte de închiderea definitivă a mineritului, cu minerii ce atunci nu voiau să plece „pe ordonanță” se putea merge mai departe pe filoanele bune, valoroase. Și supraviețuiau și Combinatul Phoenix, Flotațiile, Romplumbul, desigur rentabilizate și retehnologizate.
Cine spune că nu puteam noi recicla sterilul, cu mai multă cianură, doar australienii? Ba puteam face și tunelul pe sub Gutâi, să nu devină banc, tot cu minerii rămași. Ba mai mult, se puteau face ecologizări și închideri REALE de perimetre miniere.
Iar clădirile valoroase se puteau da comunităților. Dacă exista acel control al privatizărilor, o seamă de fabrici din Maramureș puteau funcționa încă… Dacă sportul de masă era susținut și dacă mâncam sănătos, dacă acele controale la alimente erau reale, nu aveam azi produse cu arome de mâncare și nici produse vândute la drum sau la piață drept ecologice, dar aduse pe șest din Ungaria și Polonia, umflate cu chimicale.
Dacă demiterea pentru abuz în serviciu exista, aveam păduri superbe, polițiști și jandarmi respectuoși. Medici cu frică de… orice etc.
Și continuăm lista. Acumularea Runcu era gata de 20 de ani, alimenta cu apă Valea Marei, Sighetul, culoarul Tisei, părți din Valea Izei și a Cosăului. Cu aceeași rețea de apă. Canalizările unora nu se deversau în Iza, de unde beau apă mai în aval alte comune. Depozitul nostru de gunoi era funcțional, prețul decent și nu se cărau gunoaie aiurea prin țară. În contextul actual al vecinătății cu un război, aveam de gata, de la nemți, o jumătate de pod cu picioare de beton pe Tisa la Teceul Mic, apoi o trecere pe uscat la Piatra, la dispoziție. Fără bi-poduri, ori poduri de lemn ce tremură.
Și aveam și oșteni ce știau ce să facă cu o armă, nu via Medal of Honour sau Counterstrike.
Puteam avea o strategie turistică a Maramureșului, una pe termen lung, pe decenii, care să cuprindă inclusiv interzicerea construcțiilor moderne și colorate în sate și în zone cu tradiție. NU ferm pe văile Cosăului, a Marei, a Izei, sau cel puțin nu la strada principală.
Culmea, o parte din cele de mai sus au fost propuse peste ani. dar ignorate. Săcălășeniul a încercat să aducă arzător gunoaie. Moiseiul a încercat să facă o singură rețea de apă pentru toată Valea Vișeului. Mireșul încearcă de ani să facă depozite frig pentru legumicultori.
S-au propus modele de case moderne de lemn, doar nu s-au putut impune. Mineritul nu murea de tot dacă se mai exploatau filoanele bune.
Puteam avea încă fabrici de pâine, de lactate, fie ele ulterior cumpărate de mari companii, că așa-s regulile jocului capitalist.
Puteam avea chiar politicieni cu drag de Maramureș, nu de funcție, care dispăreau din decor la primul semn de corupție sau care răspundeau la vot pentru ignorarea Maramureșului preț de un mandat.
Din păcate, s-a crăpat de ziuă și ne-am trezit…. Și poate ne mai lipsea ceva, de care vorbea cu atâta pasiune George Coșbuc: “Iar a tăcea și lașii știu!/Toți morții tac! Dar cine-i viu/Să râdă! Bunii râd și cad!/Să râdem, dar, viteaz răsad,/Să fie-un hohotit și-un chiu/Din ceruri până-n iad!”
