A fost o vreme când scriitorul era prezent în coloanele presei, chiar la televiziuni, fiind hârtia de turnesol a societății. Era citit, luat în seamă de cititori, deoarece avea pârghii de sondare a realității, inclusiv o forță de exprimare mai convingătoare. Acum, scriitorilor le-a mai rămas spațiul confidențial al revistelor literare, unde consemnează aspecte ale actualității literare și mai puțin se referă la roata zimțată a politicii. Îmi aduc aminte de revista Cultura, care, sub auspicii private, a desfășurat un impresionant exercițiu gazetăresc. Aici, scriitorul Augustin Buzura și-a publicat editorialele, care au rămas una dintre cele mai profunde analize ale societății românești. A avut sub lupă două decenii de viață politică, economică, ori culturală (1990-2010), dar cu proiecții permanente în deceniile anterioare, mergând până în tulburata perioadă stalinistă.
Din fericire, aceste analize au fost adunate în cărți care acum ne stau la îndemână. În semn de prețuire pentru marele scriitor și publicist, am recitit volumul „Nici vii. Nici morți”, Editura RAO, 2012, cu o prefață de criticul literar Răzvan Voncu. Cum tot am marcat ieri, 22 septembrie, 85 de ani de la nașterea lui Augustin Buzura, în Berința Maramureșului, mi-am rememorat acea vreme prin intermediul publicisticii marelui scriitor. Opera gazetărească este un complement natural al celei literare. Radicalismul moral al lui Augustin Buzura a rămas mărturie scrisă despre cele două epoci sociale și politice în care a trăit. După cum observa și Răzvan Voncu, scriitorul a fost un reporter de teren conștiincios, atent la interstițiile realității, dar și la oameni. Mai ales la oameni.
Nu dorește să impresioneze și să convingă prin figuri de stil, precum Fănuș Neagu, ci practică o publicistică riguroasă și tenace, un gazetar al cauzelor și efectelor, dublat de un moralist. Nu se mulțumește cu constatarea, cu coaja evenimentelor, ci despică firul în patru părți, pentru a vedea unde stau hibele acestei lumi, care întârzie să intre într-o matcă firească. Cred că pregătirea lui medicală l-a ajutat să pună un diagnostic corect, în urma interpretării simptomelor. Pentru el, nici proza, nici publicistica nu există în afara problematicii umane. Dilemele lui sunt întrupate în convulsiile sufletești ale omului contemporan, care se lovește de pragul de sus al realității. Abordează istoria recentă și din perspectiva persoanelor care, la un moment dat, ocupând diferite funcții, se socotesc stăpâni pe destinele altora.
Augustin Buzura și-a asumat libertatea scrisului și în perioada partidului unic, dar și-a câștigat dreptul de a scrie cu sinceritate și despre lumea de astăzi. Publicistul oferă șansa cititorilor de a se elibera de povara carismei malefice a unor personaje care au deșurubat și lumea românească. El ne oferă un ritual de exorcizare. Deși scrie despre crize economice, morale, ori culturale, publicistul nu este un prăpăstios, ci oferă drumuri de întoarcere spre buna rânduială a ființei naționale. Și aici se dovedește a fi un priceput doctor la căpătâiul bolnavului. Cine l-a auzit vorbind în public a remarcat că scriitorul suferea din pricina neajunsurilor semenilor lui. El a crezut cu toată ființa că adevărul există și, dacă există, va ieși la suprafață. Că poporul din care face parte merită această izbândă.
Citindu-i romanele și opera publicistică, am observat că nu-i este rușine de concepte, care, în vremea de astăzi, sunt privite cu suspiciune de mulți intelectuali români: identitate națională, popor, patriotism, națiune, tradiție. Crede în posibilitatea emancipării națiunii prin educație, în resursele ei morale, în șansa pe care cultura și rigoarea morală ne-o pot oferi. De aceea spune lucrurilor pe nume, franchețea fiind metoda lui de a-și arăta respectul față de cititori. Spune fără emoții și înconjor că de la revoluție încoace, cozile de topor, după ce și-au atribuit calități la care nici nu aveau dreptul să viseze, au distrus ce ne-a ținut întregi prin istorie. Sunt multe episoade cutremurătoare în publicistica lui Augustin Buzura.
Iată unul. Tânărul Buzura era student la Medicină. A venit în amfiteatru un înalt demnitar al acelei vremi, care încurca microbii cu virușii, făcea confuzii când vorbea de maladii. Vorbea prostii în fața unor savanți care au creat școala de medicină clujeană. A ținut să comunice studenților crezul lui: „La urma urmei, cei de aici nu produceți nici oțel, nici lapte, nici pâine. Putem să ne lipsim de voi!” Adică de viitorii doctori ai țării. Noroc că nu a fost după capul lui. Urmașii lui de astăzi s-au lipsit și de oțel, și de pâine, și de lapte. Acum vor să întunece lumina culturii. Actualii politicieni nu au învățat nimic din dezastrul colectivizării agriculturii, iar acum vor comasarea culturii.
Într-un interviu pe care mi l-a acordat în urmă cu două decenii, marele scriitor mi-a declarat, plecând de la crezul lui Goethe, câtă cultură atâta libertate: „Acum mai merge, deoarece mai trăim din resurse. Dar gândiți-vă ce va fi mâine cu analfabeții aceștia, cu îndepărtarea asta cumplită de cultură. Lumea este invadată de subcultură, de kitsch, de producții de un penibil desăvârșit. Gândiți-vă ce se va întâmpla mâine într-un asemenea climat anticultural. Ce va fi peste zece ani? Lucru trist. Este o derută totală. Ne lipsesc modelele. Totdeauna au existat modele și toate țările au modele, se cultivă modelele.”
Din păcate, vremea profețită de Augustin Buzura își arată înfățișarea. Nu arată bine. Dar publicistica scriitorului are o mare încărcătură etică și culturală. Lectura ei este vindecătoare. O recomand și studenților la jurnalism.
