• Minilac albastru, roci roz, horincă de cireșe sălbatice •
Trebuia să fie un moment trist…să fii învățător al satului și să-ți vezi școala cum se dărâmă. Am căutat-o pe învățătoarea Zamfira Ilieș din Poiana Botizii. A iubit meseria, învățământul. Iubește satul. Nu, nu suferă după școala ce va dispărea, după ridicarea noului cămin cultural. Preferă să n-o vadă ca fiind o ruină.
„Eu am venit aici în 1966, am fost 37 de ani învățătoare aici, în sat. E plin satul de povești. Un învățător pe care l-am prins aici zicea că nu se numește Poiana Botizii de la botizenii de peste munte, ci de la un fost proprietar de pădure, îl chema Botiz, se trăgea dinspre Satu Mare. Am avut nu doar școală, ci și un punct sanitar, e încă în picioare. Din anii 60 până la Revoluție a funcționat, avea o asistentă, se mai dădea o injecție, mai un pansament”, spune Zamfira Ilieș. 
Satul Poiana Botizii e special, cumva. La intrare, pe dreapta, ai legendara Peștera cu Oase. În sat, un versant e format dintr-o superbă marnă roz. Pârâul trece printr-o zonă de roci rare, klikkuri vulcanice roz, impresionante și foarte rare. „Da, avem marna aceea, piatra roșie. Au și exploatat-o de sus, din deal, au dus-o undeva la Ferneziu, nu știu exact ce au făcut cu ea, dar de dus au dus”, ne spune. Apoi, la ieșire din sat, spre munte, e izvorul pulsatoriu mineral, plus valea de pe mina Cizma, cu apă albastră. „Nu e un izvor pulsatoriu, sunt două sau trei. Cel amenajat e cunoscut, celelalte nu, mai ales că se infiltrează la ele ceva apă cu steril, cred. Cel amenajat e bun, au încercat străini să îl folosească, dar nu rezistă îmbuteliat, ar trebui ceva procedeu special făcut apei, în plus. Apa albastră e de la filonul scos la suprafață de mineri, cu încărcătură de zinc, exact ca în Baia Sprie la celebrul Lac Albastru!”
„S-ar putea face aici o zonă turistică superbă, de ar fi interes, este ce arăta. Vin copiii cu prieteni și se minunează. Ne-a dat Dumnezeu și frumusețe a naturii și obiective, doar că n-are cine le valorifica. Suntem cumva un sat de români în comună de unguri, știu că n-o să placă ce zic. Dar nu suntem nici moroșeni, nici lăpușeni, cumva în amestec. Îmi amintesc că am fost la Cântarea României pe celelalte vremuri, am luat premiu. Am adunat tinerii să facem o tradiție, au venit care-cum, cu costume de Maramureș sau de Țara Lăpușului. Unii au rădăcini în Botiza, alții în Lăpușul Românesc. Noroc că am avut ceterașu’ nost’, măcar. Am dus obiceiul Cusutul steagului. Sâmbătă seara se făcea, cu ceterași, cu joc. E steagul ce se scutură la nunți, în zonă. Cu năframă roșie, cu panglici roșii, galbene și albastre. Coronițele se fac din bărbănoc, e o plantă verde și iarna. Am luat premiu!”, ne spune septuagenara.
Satul are aproximativ 105 locuitori, în cele 37 de case locuite încă. Odinioară, cu mină și prospecțiuni deasupra, era un du-te vino prin sat de nu puteai respira. 
A fost și mineresc, dar specificul era exploatarea lemnului. Și creșterea oilor. „Odinioară aveam trei stâni a câte 300 de oi, plus vaci! Acum e o stână, ținută de un lăpușean, cu ale lui cu tot… Suntem puțini. Și bătrâni. Mai sunt cam 5 familii de tineri, foști elevi de-ai mei. Ne ajută pe toți, firesc. Nu trebuie multă școală să fii om. Dar pe învățământ sunt supărată… Dacă după examene, fac copiii contestații și se schimbă nota cu…3 puncte, asta spune foarte mult despre nivelul profesorilor. E nepermis!”, spune Zamfira Ilieș. Și-a mai rămas o curiozitate a locului… celebra horincă de cireșe sălbatice. Care…nu se mai face. Sau doar de medicament. „E plin în jurul satului, pe dealuri, de cireși sălbatici. Erau locurile lucrate, cireșii erau frumoși, acum cum se împădurește și nu rezistă. Nu-s bune de mâncat cireșele, dar de țuică sunt bune, aici pe valea asta nu prea se făceau fructe, îngheață primăvara târziu, an de an. Acum însă se reorientează oamenii, fac horincă din corcodușe, și asta e bună!”
