La granița cu Ucraina, cu Muma Pădurii, cu buncăre anti-rachete sovietice, pe urme de urs, cu oameni de bine!

Ca orice iubitor de natură, ai și tu locuri pentru care te pregătești de ani să ajungi și nu-ți ies pașii. Când o faci, ai o satisfacție de parcă ai fi coborât de pe Himalaya. Așa am pățit și noi, după un weekend petrecut în Munții Maramureșului, la granița cu Ucraina. Tot traseul l-am făcut pe „drumul războiului”, cunoscut și ca Drumul lui Mackensen, făcut în Primul Război Mondial. Am văzut urme de istorie veche, de război mondial sau de război rece, pe care abia așteptăm să vi le împărtășim!

Spre granița cu Ucraina, pe drum istoric

Cea mai îndepărtată parte din Munții Maramureșului de pe teritoriul județului nostru e accesibilă din Pasul Prislop, de vizavi de mănăstirea din vârf. Pornești de pe platoul Ștrampuc, urci pe un drum de piatră legendar spre Tarnița Nedeii, pe lângă vârful Cornu Nedeii (1.763 metri), vârful Strungi și vârful Mare, aici e zona Cornu Nedeii-Ciungii Bălăsinii. Tot ce vezi în jur e afin, merișor, pini rămași pitici sau transformați în tufe, din cauza vremii dure de la munte, a vânturilor și a zăpezii. Plin de stâne, la fel cum e plin și de turiști de tot felul. Ești pe legendarul Drum al lui Mackensen, construit de militari și de oameni din sate aduși la muncă forțată, pe granița de atunci a Imperiului. Cine a fost August von Mackensen?

A fost mareșal al Armatei Germane în Primul Război Mondial, recunoscut ca proeminent și cel mai competent ofițer de atunci. În 1920 s-a retras din armată, dar următorul Reich, al treilea, prin mareșalul Hermann Goering, l-a rechemat ca secretar de stat și consilier. A fost ulterior îndepărtat ca fiind un monarhist înfocat, drept pentru care naziștii nu l-au prea iubit. Se spune că l-ar fi înfruntat pe Hitler însuși. Însă meritele sale au fost recunoscute: a recucerit de la ruși Galiția, a luptat în campaniile din Serbia și din România. Pe 6 decembrie 1916 a ocupat Bucureștiul și a intrat în capitală călare pe cal alb, în fruntea trupelor, apoi s-a instalat în Palatul regal. A fost o vreme guvernator militar al României. N-a recunoscut înfrângerea de la Mărășești, era cel mai de succes general din Primul Război Mondial, luând ambele părți în calcul. Se spune că a lui a fost ideea ca un prinț de sorginte germană să preia puterea în România… ceea ce… s-a și întâmplat, cu spița Hohenzollern.

Istorie veche și nouă, la munte

Se știe, istoria se conservă mai bine la munte. Pe traseul nostru, pe lângă drumul amintit, făcut din piatră bătută pe cant cu maiul, pe alocuri perfect conservat, am văzut o mulțime de urme de cazemate și buncăre militare, din Primul și de al Doilea Război Mondial. La Cornu Nedeii, pe un deal, se află un cimitir comun militar, al soldaților de diferite naționalități căzuți aici. Oameni ai muntelui, cu suflet, au ridicat aici o cruce metalică, este arborat drapelul României și, an de an, vara, are loc o procesiune, cu slujbă religioasă, se depun coroane eroilor de tot felul.

Superb sufletul munteanului! Continuăm traseul spre vârful Fântâna Stanchii (1.725 metri altitudine), unde oprim la o stână. De aici cobori și dai de Fântâna Stanchii, de izvor, ce coboară ca Izvor al Ursului spre pârâul Jupania. Dar roată- roată ai alte și alte priveliști. Ești efectiv pe granița cu Ucraina, tot ce vezi în jur e jnepeniș, casa preferată a sălbăticiunilor, de la urs la mistreț, la lup sau la cervide. În față, spre nord, ai Creasta Izvorul Ursului și apoi Jupania, limita cu Ucraina. Spre dreapta, spre Nord-Est cum ar veni, tot cu Ucraina pe fundal, ai creasta Izvorul Ursului, pârâul Jupania, iar mai departe Preluca Cățelei și pasul Sărata. Aici se află o interesantă anomalie… sunt stâne ale alor noștri, borșeni sau moiseieni, în interiorul Ucrainei! Tot aici, ni se spune, pe o culme, se vede un straniu fost complex militar de pe vremea Uniunii Sovietice, acum părăsit: un șir de hangare metalice albe, ce găzduiau rachete și stații radar de amploare.

Nu mai sunt rachetele… credem… sperăm, dar hangarele le-am văzut a doua zi, dis-de-dimineață, pe vreme bună și cer senin. Spre est, mai spre Bucovina, ai un șir frumos de stânci, cu Munceii Ascunși, apoi rezervația Sâlhoi Zâmbroslavele, cu stâncării, rezervația plantei Lingurea-Cochlearia Pyrenaica și strania peșteră a Comorii. Legenda spune că acolo ar fi ascuns evreii comorile, averile, iar, peste ani, fel de fel de cutezători ar fi încercat să intre și să caute averile, dar au murit asfixiați. Cum care evrei? Păi Borșa avea sute, vă reamintim că, la un moment dat al istoriei recente, urmași ai lor au cerut vreo zece munți retrocedare. Revenind, în zona în care suntem, în Jupania, se spune că ar fi fost aduși și executați mai mulți evrei din Borșa. Ar fi supraviețuit o fetiță, ce a fost ascunsă de păstorii de oi, a rămas peste iarnă la stâni, apoi ar fi murit. Ca legendă, e cunoscută. Cât e realitate… e discutabil. Dar sunt altele, faine, de-ale muntelui: „Pe-aci umblă Zanca, Muma Pădurii. Mere îndărăt, nu poți scăpa de ea decât dacă îți iei chiloții pe dos să nu te deoache”, spune cu umor Danci Ioan „Ianoș”, septuagenar, om al muntelui dintotdeauna. Ne confirmă existența stânelor „la limită” de la Preluca Cățelei, episodul cu execuția de evrei de la Jupania.

Cu Baia Borșa la picioare

Nu întoarcem de frica Zancăi, dar nu ne mai apropiem de graniță, ni-i bugăt… Întoarcem pe Drumul lui Mackensen având permanent Baia Borșa la picioare, în dreapta, de pe văi adânci pornesc de aici spre cartier atât valea Vinișorul cât și Țâșlișoara, viitoarea Țâșla care împreună cu Vișeuțul din Borșa Complex dau naștere râului Vișeu. Din păcate, jos în vale, în ciuda muntelui maiestuos de pe culmi, vedem urme de om… halde de steril, pe valea Țâșlișoarei, unde a fost galerie, cu halda de steril aferentă. O ignorăm oarecum, continuăm traseul pe Dealul Negru, vârful Cearcănu (1.847 metri), podul Cearcănu în care abia la întoarcere, pe hartă, vedem c-am ratat o peșteră, spre Muntele Frumos. Jnepeniș cât vezi cu ochii, afin, merișor. Interesant, și bumbăcarița ici colo, semn de zone umede. Ba chiar și rododendron. De aici, de pe culme, vezi „vizavi” la modul real, toată linia munților Rodnei, de la Ineu spre Gărgălău, apoi vârfurile Galațiului, Putredu, Puzdrele, Pietrosul. Vreme interesantă, ba ne plouă, ba ne înfoacă soarele… oricum, aici e vreme și vegetație de mai, cu iarbă perfect verde, grasă, cu flori. Cu întârziere de aproape două luni, vezi și orhideea de munte. Turiști pe biciclete, pe jos, pe sus.
Ai senzația să te afli într-un Paradis pierdut, că dacă ar fi început de undeva Omenirea, fie de la Adam fie de la Omul Maimuță, de-aici ar fi pornit. Din și în comuniune perfectă cu natura. Din conviețuire cu Zanca, cu ursul, cu mistrețul, cu oaia, cu furiosul domnu’ Taur de la văcăriște. De acolo de unde simți pericolul, dar preferi să vezi frumosul. Acolo unde te ia somnul deși ești în plină activitate, unde ba e cald, ba e frig, unde vine ploaia în minute, de unde nu te aștepți, de nu cumva te ninge. E o lecție pe care trebuie s-o deprindă, o dată în viață, fiecare dintre noi.