În urmă cu două decenii, mă aflam la Consfătuirea scriitorilor români de la Neptun, unde m-am reîntâlnit cu regretatul meu prieten, poetul academician Nicolae Dabija, din Chișinău. Au fost zile de neuitat, cu discuții deschise despre soarta Basarabiei, a limbii române între Prut și Nistru. A literaturii care se scrie în acest teritoriu românesc. Alături de Nicolae era o tânără extrem de atentă la ce se întâmpla în jur. Era fiica lui, Doina. Vremea a trecut, prietenul s-a stins din viață, în urmă cu doi ani, iar Doina a preluat conducerea revistei „Literatura și arta”, pe care tatăl ei o conducea și din care a făcut o tribună a adevărului, cinstei și sensibilității românești. Vă pot asigura că publicația a intrat pe mâini bune.
Citesc editorialele Doinei în revista pe care o conduce, adică „Literatura și arta”, și sunt încântat de ideile ei. De atitudinea fermă, curajoasă, față de faptele zilei. Surceaua nu sare departe de tăietor, se spune pe la noi, prin Maramureș. Este un martor al istoriei, precum tatăl ei. Cu o viziune proaspătă și iscoditoare asupra realității. A învățat de la Nicolae, tatăl ei, să înțeleagă ce șoptesc lucrurile. Pentru a le auzi, trebuie să fie liniște. Și așa vei descoperi că fiecare lucru din jurul tău vrea să-ți spună ceva. Este preocupată, în textele ei, și de aspectele mai puțin plăcute din societatea în care trăiește. Sunt români în Basarabia care, în loc să păstreze ceea ce au dobândit atât de greu, au devenit indiferenți. Sau primește replici dureroase din partea unor cetățeni. La afirmația ei că este româncă, vorbește limba română, unul cu facultatea la București i-a replicat că este o naționalistă sălbatică.
Apoi ne povestește și atitudinea oscilantă a unui fost ambasador al României la Chișinău. Pe care l-am cunoscut. Povestea cu vameșul mi-a dat de gândit. Mai zilele trecute, aflându-se la frontieră în drum spre Suceava, vameșul a întrebat-o pe Doina de unde vine și unde pleacă. Ea a răspuns că vine de acasă și merge acasă. Acasă, la cine?, mai întreabă omul de la vamă. Acasă la mine!, răspunde Doina. Din păcate, mulți dintre conaționalii ei încă nu știu ce înseamnă acest Acasă, socotind România și astăzi o țară străină. La această rătăcire a lor contribuie, cu regret, și presa din Basarabia. Ea a observat că atunci când vorbește despre România, nu-i spune pe nume, ci o numește țara vecină, țara de alături, țara de dincolo de Prut, numai România nu!
Ca și cum n-ar vrea să ne amintim că sunt români. Întâmplarea cu femeia de la cimitir vine să mai pună paie pe foc. Doina se afla cu o delegație de la București în Cimitirul Ortodox Central din Chișinău, când o femeie s-a apropiat de ea și a întrebat-o: „Spuneți-mi, vă rog, domnii sunt români?” „Da, îi răspunde Doina, sunt români!” „Iaca, am trăit și această zi că n-am văzut niciodată până acum un român,” constată femeia. „Dar și dumneavoastră sunteți româncă,” încearcă să o convingă Doina. „Nu, nu, eu îs moldoveancă, n-am nicio treabă cu românii. Apoi, între moldoveni și români e o mare diferență”. Care?, o întreabă Doina. Femeia nu a știut să răspundă. Acest episod trebuie să pună pe gânduri. Că nu-i singurul.
Unul asemănător l-am trăit și eu într-un sat basarabean. Doina pune această stare de fapt pe seama propagandei rusești, care a reușit pe mulți basarabeni să-i pună pe calea rătăcirii, să-și uite neamul și rădăcinile. Aici fac o paranteză. Recent, la Festivalul de Poezie de la Iași, l-am întrebat pe scriitorul, bunul prieten, Arcadie Suceveanu, cum stă Basarabia cu receptarea posturilor de televiziune din România. Răspuns: Doar televiziunea națională are emisie peste Prut. Poeta și jurnalista Doina Dabija, și Dobzeu după căsătorie, trage semnale de alarmă asupra fenomenelor din societate. Scrie cu argumente și cu lecturi temeinice despre spiritul românesc, care trebuie să guverneze Basarabia. Că „Dacă nu ne vom trezi din acest somn bolnav și vom continua să ne batem joc de limba și istoria noastră, de noi înșine, avem toate șansele ca Republica Moldova să devină o țară fără noi, o țară fără români,” scrie Doina.
Doamne, frate și peste moarte, Nicolae Dabija, cum s-au orânduit astrele să ai un copil care să-ți ducă cu vrednicie ideile tale, la care adaugă energia personală, pentru a ține treaz spiritul românesc în pământul românesc al Basarabiei. Doina mărturisește, într-un editorial dintr-un număr recent al publicației pe care o conduce: „De câte ori îmi este dor de tata, îi deschid cărțile și mă întâlnesc cu el acolo, prin orice cuvânt, prin toate poeziile și articolele pe care le-a scris. Citindu-l, parcă îi aud vocea, și atunci rememorez toate discuțiile noastre, fiindcă vorbeam pe orice temă: poezie, credință, biserică, oameni, artă, bunătate etc., învățându-mă totodată să fiu atentă la ceea ce vrea să-mi spună pădurea, iarba, sau păsările.”
Îl văd pe fratele Nicolae Dabija, în curtea mea părintească din Desești, laureat al Marelui Premiu „Nichita Stănescu”, din satul de pe Mara. Mă gândesc să-ți propun, Doina, un drum de cunoaștere în Maramureș. Pe urmele bunului tău părinte! Și ale altor neamuri de preoți basarabeni. Cum a fost părintele Serafim Dabija. Avem nevoie de Doina Basarabiei în Maramureș! Că reprezinți vocea generației tinere, curajul și luciditatea istoriei actuale întru România. Te aștept, dragă Doina Dabija, pe Ulița Bisericii din Desești. În numele tatălui, pe urmele tatălui. Că de la Nistru până dincolo de Tisa se întinde istoria noastră.
