Da, este vorba despre iubita noastră țară, România! Care are în ea multe vieți paralele. Nu le-am ales noi, cei convocați periodic să girăm democrația. Este o țară a bogaților, care au averi de nu știm unde și cum au fost acumulate. Unele pe drept, zic eu, altele din acumulările cinstite ale celor mulți. Mai simplu spus: domnul stat român. Unii sunt dovediți, alții amintiți în presă și cei mai puțini sunt judecați și condamnați. Cu suspendare, ori cu executare. Apoi, avocații fac recursuri, se iartă greșelile greșiților lor și începe o viață tandră în retragere. După mine, cei strânși cu ușa sunt cei care au dominat, o vreme, viața politică. Și sunt judecări cu iz politic. Se vehiculează că au luat, de la stat, milioane de euro. Este un fel de durac național, din care câștigă cei care știu să facă mai bine cărțile.
Știrile bombă, doamne ce cuvânt imposibil, se referă la arestări, la învinuiri, la pierderea averilor necuvenite. După care, mulți jurnaliști oftează. Se fac emisiuni sterpe, cu vorbe de clacă, în care cei presupuși vinovați sunt mângâiați cu prezumția de nevinovăție. Și spectacolul mediatic continuă, fără eroi vinovați. O țară nevăzută, tăcută și neluată în seamă. Este România oamenilor săraci, care au fost învățați să-și ducă în tăcere condiția umană. Sunt foarte atent la această țară, nevăzută de cei care ar trebui să vadă. Așa, democrația, la noi, a devenit preferențială. Este democrația celor care nu au grija zilei de mâine, dar sunt foarte atenți la ce le aduce viitorul. Este și democrația celor indiferenți, care se mulțumesc cu cât au, că nu vor mai mult. Și mai este democrația celor săraci, care și-ar dori o viață mai bună, dar nu au cum, nu au cu ce.
Ei sunt românii care trăiesc sub zodia speranței. De obicei, legile guvernului, care se dau în pas de front, pe ei îi afectează. Îi văd mișcându-se prin lumea aceasta, purtând în spate un vis. Care, de obicei, este o povară. Da, și în România societatea s-a polarizat foarte mult. În care bogatul nu crede săracului. Mișcarea de caritate este plăpândă. Bisericile și mănăstirile cu anevoie pot îndeplini acest rost creștin. Apoi, este și o democrație a ruinelor în țara nevăzută de cei cu rosturi de întremare a ei. Mă întristează ruinele care amintesc de istoria acestui popor. Stiluri arhitectonice lăsate în paragină. Clădiri, cu o profundă semnificație istorică, se prăbușesc. Cam peste tot. Și la noi în Maramureș și în orașul de reședință. Mă întristează Hotelul Concordia din București, unde s-a pecetluit Unirea Principatelor Române! Îngropat în ignoranță.
Ruine sunt și în tot ceea ce a însemnat stațiuni balneare. De la Govora, la Herculane! Am primit un telefon de la un bun prieten, care se afla în stațiunea Govora. Era îndurerat de ce este acolo. Iese la plimbare într-un loc care are sigiliul ruinei. Clădiri, de o mare frumusețe arhitectonică, sunt lăsate să moară. Cazinoul este părăsit. Multe clădiri de patrimoniu abandonate. Asta este țara pe care nu o văd cei care ar trebui să o vadă. Ani și ani la rând, v-ați perindat pe la putere. Pentru ce v-ați dorit puterea? Că ați obținut-o democratic. Vreți o lume nouă. Dar cu cea veche, ce faceți? Rar aud în sferele puterii păreri despre românii plecați peste mări și țări. Ni se sugerează că asta este lumea în care am intrat. Lumea inteligenței artificiale, a globalizării, care pregătește un Turn Babel. Dar pe mine mă preocupă țara mea nevăzută, cu multe vieți paralele.
Nu fac uz de patriotism ieftin, cum avem pilde apropiate, cum se poartă în politică. Ci mă refer la demnitatea acestui popor. Demnitate care nu și-a pierdut fibra, dar care, acum, este luată în răspăr. Că prea repede renunțăm la ce este al nostru. În timp ce alții au grijă și nu lasă nimic din ce este al lor. Asta nu ne dă de gândit? Mă uit în jur. Se caută o nouă formă de conviețuire. Dar orice nou se sprijină pe ceva vechi, pe temelie. Încă nu s-a văzut o casă, pe pământ, fără o fundație temeinică. Asta chiar și în țara, nevăzută, sunt lucruri cu temelie. Cred că esența ei nu se poate pierde atât de ușor. Vieți paralele au fost de la bunul Plutarh. Da, mai cred în sâmburele acestei țări. Cine mă ajută să nu greșesc? Dumneavoastră, oameni buni, care ați mai rămas în Țară!
