În acest an nu am dorit să scriu despre Tratatul de la Trianon. Dar vecinii de la Apus nu au astâmpăr. Nu renunță la sentimentul de doliu început în urmă cu 103 ani. De unde a apărut interesul pentru acest eveniment, petrecut la 4 iunie 1920? Că au mai fost evenimente care au marcat istoria și sunt apreciate după cum le-a fost rostul. Una dintre emoțiile luate în seamă s-a consumat în urmă cu zece ani, când guvernul de la Budapesta a înființat un departament special denumit Trianon-100, care a avut drept scop subminarea acțiunilor României pentru aniversarea Centenarului Marii Uniri. Ba, în urmă cu opt ani, un deputat maghiar a afirmat, în Parlament, că în anul 2020, Ungaria ar putea să revizuiască granițele. I s-a răspuns pe loc de către vicepreședintele Parlamentului: este imposibil în acest context geopolitic.
Anul acesta, în iunie, la inaugurarea Podului Unității de la Porva, un modest podeț de lemn, Peter Szilagyi, secretar de stat adjunct pentru politică națională, din cadrul Cancelariei primului ministru, spunea: „Limba noastră maternă, tradițiile și cultura noastră nu vor fi doar părți din memorie, ci vor deveni o realitate de zi cu zi.” Apoi a mai afirmat: „Nu vom permite ca frontierele să ne despartă de semenii noștri. Am decis să facem reunificarea națională, iar maghiarii care trăiesc în străinătate vor deveni din nou membri cu drepturi depline ai națiunii.”
Acestea, și multe altele, au dus la o crispare în abordarea evenimentului în cele două țări. În istorie, orice abordare pătimașă este păcătoasă. De aceea, mă reazim pe ideile unui istoric român, cu merite incontestabile în abordarea evenimentului de la Trianon. Academicianul Ioan-Aurel Pop crede că sunt regimuri politice care accentuează tragedii, precum sunt altele care glorifică împliniri. „Statul vecin face din marile înfrângeri, situate de-a lungul istoriei sale, evenimente importante sau chiar sărbători naționale: epoca modernă a Ungariei începe în anul 1526, odată cu catastrofa de la Mohacs, 15 martie 1848 (când s-a decis, printre altele, unirea Transilvaniei cu Ungaria), marchează gloria unei revoluții pierdute. Apoi, 23 noiembrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sânge de tancurile sovietice, iar 4 iunie este ziua dezastrului de la Trianon. Faptul acesta are un mare impact asupra psihologiei poporului maghiar,” afirmă istoricul.
Așa, mare parte din istoriografia maghiară consideră Trianonul „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic.” De aceea unii maghiari cred că Tratatul este momentul destrămării Ungariei, la care au participat România, Slovacia, Croația și alte țări riverane. Pentru români, cehi, slovaci, polonezi, croați, cei „vinovați” de “răpirea” teritoriilor, Trianonul face parte dintre evenimentele care au confirmat mișcările de emancipare națională, a contribuit la destrămarea imperiilor, care au soarta lor în istorie și pentru care nu mă încearcă nici un dram de nostalgie.
Academicianul Pop face o remarcă potrivită pentru echilibru și luciditate în abordarea evenimentului care se apropie: „Pentru români, supralicitarea importanței Tratatului de la Trianon este contraproductivă din mai multe motive. Unul, și foarte important: Unirea provinciilor românești, sau a Transilvaniei cu România, nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de renaștere națională.”
Noi, aici în Maramureș, avem figuri ilustre care s-au jertfit pentru acest ideal național. De la George Pop de Băsești, la Vasile Lucaciu, sau Ilie Lazăr. Acțiunile concrete, pledoariile pentru unirea tuturor românilor (cum scrie pe frontonul bisericii din Șișești, ctitoria lui Vasile Lucaciu) sunt documente de preț întru susținerea dreptății naționale. Aspirație firească a oricărui popor. Este bine ca aceste acțiuni – spune istoricul – să se refere la recunoașterea internațională a deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri, care au recunoscut actele populare eliberatoare.
Aceste popoare au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual poruncilor venite de la Budapesta. Apoi, au îmbrățișat dreptul la autodeterminare, concept adus de președintele american, Woodrow Wilson, în Europa. Academicianul Ioan-Aure Pop subliniază că: „Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională, greu de estimat și imposibil de minimalizat. El a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă.” Este bine să medităm.
Mă gândeam că ar fi fost bine ca evenimentul să consacre o înțelegere a istoriei. Întâlnirea recentă dintre șefii diplomațiilor române și maghiare a fost doar un gest simbolic. Cele două viziuni asupra Tratatului au rămas neclintite. Putem trăi în lume și cu păreri diferite, dar cu mesaje naționale ca între vecini. Că istoria mai consemnează aspecte de luat în seamă. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, este actul de înființare a statului ungar. Statul vecin ființează pe baza acestui Tratat. Condamnarea lui nu înseamnă decât punerea în discuție a existenței statului ungar. Iluzia cu care trăiește puterea de la Budapesta, vorbind despre Ungaria de o mie de ani, nu este decât o marotă politică, o propagandă pentru tendințe revizioniste.
Istoria mai scrie că așa zisa Ungarie Mare a existat în vremurile medievale, ca apoi, în urma unei rupturi istorice, timp de 400 de ani a fost pașalâc turcesc și teritoriu al imperiului habsburgic. Istoricii pot veni cu corecții și adăugiri. Dar acest Tratat este și cel mai important pentru România, desăvârșind întoarcerea Ardealului la Patria-Mamă. Este bine să stăm drepți în istorie, că prea mulți ne doresc încovoierea. Ați spus, v-am răspuns. Atât.
P.S. Recomand volumul „TRIANON, TRIANON – un secol de mitologie politică revizionistă”. Autori Vasile Pușcaș și Ionel N. Sava
