Destinul, întâmplarea, curiozitatea, misterul, ispita cuvântului, mirarea lumii, ori alte o sută de motive m-au făcut, încă din tinerețe, să fiu aproape de literatură. De tulburătoarea viață a cărților. Că puteam, vorba poetului, să rămân la plug, la coasă, în locul în care mi-a fost dat să mă nasc. Adică la sat. Dar nu a fost să fie și mi-am luat o grijă în plus în viață, apoi o datorie glazurată cu emoții, frământări, incertitudini, căutări, descoperiri, ceva împliniri spuse de alții, că eu am rămas un călător după o stea pe care nu am atins-o cu mâna. Și atunci la ce bun atâta zbatere între noapte și zi? La ce folosește omului această povară? Că nu-i ușor să locuiești cu folos în viața literaturii!
Apoi, scriitorii au capricii, sunt ori prea tereștri, ori prea metafizici. Unii sunt tăcuți, poate speriați de lumea în care au intrat, alții vanitoși, care nu-și mai încap în pielea prea strâmtă de tigru. Nu puțini se privesc tot timpul într-o oglindă și se întreabă ca împărăteasa din basmul cu fata urâtă și cea frumoasă. Da, o lume delicată, complicată, alunecoasă, schimbătoare, orgolioasă, este viața literaturii. Dar ziditoare peste veacuri. Scriitorii reușesc să-și construiască castele din nisip, case de fum, vrăjiți de miracolul numit Fata Morgana. Și, totuși, literatura este veche precum omul. Că doar la început a fost Cuvântul. Care este de la Dumnezeu, pentru a povesti lumea care s-a perindat. Și a fost aflat omul să facă această mărturisire peste vremuri și timp. Că despre lumea asta se știau puține întâmplări dacă nu era povestea.
Mai nou, citesc că se pune întrebarea: dacă va muri literatura? Cum să moară, că tocmai spuneam că povestea este memoria lumii. Povestea scrisă devine literatură. Cât va fi omul, va fi și povestea. Cât timp va fi povestea, va fi și literatura, îmi spunea scriitoarea Hanna Bota, într-o împrejurare, la Cluj-Napoca. Că nici nu știu dacă lumea a inventat povestea, sau povestea a născocit lumea? Amândouă variantele sunt plauzibile. Prietenul Liviu Capșa, privind nucul falnic din Desești, cel neatins de ferăstraie, constata că relația literaturii cu viața este precum legătura dintre rădăcină și frunzele copacului. Și una, și altele, în chipul cel mai firesc, îi dau acestuia viață în fiecare anotimp, redându-i rostul dintotdeauna.
Așa și literatura primenește omenescul, nu-l lasă să se usuce. Literatura nu moare, pentru că a știut să se adapteze fiecărei epoci. Luminate de optimism, sau întunecate de resemnări. Literatura nu este un fenomen de masă, precum alte obiceiuri artistice aducătoare de profit. Ea nu poate fi înlocuită nici de aventura stiințifică, atât de solicitată astăzi, nici de arta comunicării, care mai mult deformează decât informează corect. Îmi spunea Liviu că literatura este fiica naturală a istoriei. Apoi, literatura este tocmai căutarea unui drum propriu în gândire, este suveranitatea autorului față de dogmă și alte constrângeri. Da, literatura este expresia clară, asumată a libertății. Literatura dezvăluie valoarea, configurează sincerități și sacrificii prin intermediul cuvântului care înfruntă timpul.
Literatura va dăinui, în forme adaptate, atâta vreme cât în firea omului va pâlpâi o urmă de sensibilitate. Literatura nu a murit până în seara în care scriu aceste rânduri, deoarece este scrisă de mâna omului, de mintea lui. Nu, nu mă amenințați cu scorpionii metalici, care ne pândesc din teorii, dar și din cușca sufleurului. Inteligența artificială, că la ea mă refer, poate fi folosită pentru a ajuta la crearea de literatură originală, dar cred că niciodată nu va înlocui creativitatea umană. Că și apocalipsele o iau razna înainte de vreme. De ce să moară literatura? Deoarece este legată de cuvântul scris? Nu moare muzica, nu mor artele plastice, poate să moară arta cuvântului?
Varujan Vosganian îmi spunea, la Festivalul Internațional de Poezie de la Iași, că literatura nu moare pentru că ea trăiește în duh, ea nu poate să moară decât prin oameni. Dar literatura este partea nemuritoare din ei. Adevărata istorie o face literatura. Adevărata istorie nu o fac împărații și generalii, după cum s-ar părea, ci o fac poeții. Amintiți-vă de Homer, de Ovidius, de Dante, ori de Eminescu. Ni se flutură spaima că, din cauza tehnologiilor, cărțile vor dispărea. Niciodată nu s-a scris atât de mult ca în epoca internetului. Și creația este stârnită de competiție. Mai este vorba totuși de valoare. Care se lasă așteptată.
Este o invazie de autori care se privesc în oglindă și se văd numai pe ei. Fenomenul nu poate fi stopat ușor. Singurul leac este uitarea, care oricum vine pentru mulți dintre noi. Dacă omenirea va dispărea vreodată, îmi spunea Varujan, ultima carte va supraviețui celui din urmă om, veghindu-i la căpătâi. Până atunci, viața literaturii va fi alături de viața omului. Câteodată, literatura se așează în propria ei istorie. Unde ne este la îndemână. Cum ne-a oferit pilda G. Călinescu, în monumentala lui Istorie. Apoi alți critici redutabili. Aveți încredere în viața literaturii! Că povestea lumii este lungă.
