Într-o bună dimineață de final de mai/început de iunie, am pornit pe trasee bine-cunoscute, căutând însă altceva. În localități bine-cunoscute pentru tradiții și turism, mai e și altceva de văzut? Ce secrete se ascund sub lipsa de informare? Am trecut deci Gutâiul spre nord, am oprit ici-colo și am căutat… cu totul altceva decât ni se oferea pe tavă. Fără păstrăvării, biserici monument, pensiuni, troițe.
Pe teritoriul comunei Desești se află turbăria Iezerul Mare, una dintre cele mai interesante de gen. Deși Maramureșul are probabil zeci de asemenea zone umede, acest tău are o așezare plăcută, e accesibil și din păcate va deveni din ce în ce mai accesibil. L-am abordat pe la Sat Șugatag, urcând pe Valea Cheii, fără să știm că tocmai se schițează drum dinspre Desești, de pe Ulița Bisericii în sus, pe la Piatra Tisei și Tăul cu Bote.
Sigur, traseul nostru e pe asfalt, ușor amenințat de stânca ce dă semne că s-ar urni în drum, după care ajunși deasupra Câmpului Tătaru, am luat-o la pas în stânga, preț de maximum 20 de minute și am ajuns la turbărie. Specialiștii spun că tăurile/turbăriile sunt inestimabile, ele deținând o floră și o faună total atipice pentru locul în care ne aflăm. Dincolo de Iezerul Mare, în fundal, se vedea Creasta Cocoșului, Gutâiul Mare și Cei trei Apostoli-Gutâiul Mic. Aici, o liniște deplină, undeva în depărtare se auzeau talăngi de vaci, atât. Intri pe stratul gros de turbă, prima senzație e una stranie, neplăcută, te temi că te afunzi, mai ales de cântărești sănătos… spre suta. Calci pe ierburi și pe mușchi, iar pe măsură ce te apropii de ochiul de apă rămas (de fapt toată turbăria ar fi ochi de apă, copleșit de stratul gros de turbă și mușchi), dai de surprize. Suntem la munte, vedem primele plante de turbărie.
Suntem la 1014 metri altitudine. Vedem bumbăcarița, celebra plantă a cărei floare…de bumbac servea drept tampon, cu zeci/sute de ani în urmă, moroșencelor. Aici e și altă celebritate, planta carnivor-insectivora Roua Cerului/Drosera Rotundifolia, ce abia abia iese, e încă mărunțică. Dacă nu o doboară seceta, va crește, va prinde putere și „va vâna” musculițe. Încântarea ne trece doar când vedem utilajul care aduce piatră și schițează un drum dinspre Desești, la câțiva metri pe lângă tău, care se va uni cu drumul de la Sat Șugatag.
Revii cu pasul deocamdată la asfalt și dac-ai avea mașina potrivită, ai putea merge spre dreapta, să nu cobori în pășunea Tătaru, să urci oarecum deasupra ei, spre Giulești. De altfel, ne aflăm deasupra Giuleștiului, din anume unghi se vede până-n Sighet! Pe culme, spre nord, după un pic de chin pe drumuri de pământ, ajungi la Biserica Vulpii, o stâncă frumușică vecină cu fostul depozit de andezit ce se căra spre vânzare, la vale, la ceas de noapte. Dacă insiști în zonă și ești puțin atent la hartă, dai de locuri cu nume faine de tot: Masa Domnului, Biserica Viulpii, Vârful Negru, apoi Tăul Negru (altă zonă umedă!!), iar la picioare ai… cascada Strungi, acum aproape văduvită de apă. Mai înaintezi un pic și ai Pietriceaua, dacă ești atent te afli exact pe marginea platoului Tătaru al munților Ignișului, cu vedere superbă spre Sighet, Sarasău, râul Tisa și Ucraina!
Am văzut și prea multe deja, coborâm spre sate și ajungem în Vadu Izei. Clasică locație cu ofertă turistică rurală, deși nu ne simțim foarte bine primiți… zero ospitalitate, de la mic funcționar la primar, deși ceream doar îndrumări, nu pâine cu sare, nici cor de horitoare. Alegem să căutăm iar un anume punct spre satul legendar Valea Stejarului (fostul Valea Porcului, cel cu republica înființată în anii tulburi de la înființarea României Mari). În dreptul unei pensiuni cu parcare privată, lăsăm mașina neavând cui cere voie, sărim pârâul și ajungem la baza dealului Ursoii. E o rezervație geologică de (dez)interes local… drept pentru care niciun semn, prezentare, săgeată sau panou nu îți spune că dincolo de vale se află o minunăție geologică. Unii spun că e raritate de nivel național. În roca vulcanică stratificată se află niște bile perfect rotunde, concrețiuni atipice în tufuri vulcanice, multe dintre ele conținând fosile. Se numesc tufite, sedimente din cenușă vulcanică strânse în jurul a ceva…din acele vremuri…de la un fir de praf la frunză, scoică sau pietricică. Sigur, ca să ajungi acolo, să te apropii, înainte trebuie să sari din piatră în piatră, să dai de niște carcase de mașini părăsite, apoi să găsești minunea. Nici nu mai are rost să mai mergem în Valea Porcului să dezgropăm felia de istoria mult amintită! Am găsit frumusețea ascunsă! Mai departe!
Revenim spre Gutâi și intrăm adânc prin Budești, spre munții Lăpușului, loc în care am făcut recent un alt reportaj. Superbă vale, de-a lungul Râului Mare, viitorul Cosău, prin poieni, pe lângă Piatra Pintiuț și cu ochii spre vârfurile Sermetieș și Prislop. Am fost surprinși și atunci și acum să vedem, dincolo de lume, de civilizație, în plin paradis natural, o oribilă exploatare minieră, alții îi spun prospecțiune, lăsată așa… cu steril, cu iaz, cu galerie, cu clădirile dărăpănate. Dar pe lângă drum, în anume loc, se naște un deloc impresionant defileu în steril! Apele ce vin uneori furioase de la munte au săpat în sterilul moale, au făcut făgașe în care deja încape un om, au scos la iveală bârne vechi și schelete de lemn. O oribilitate ce trebuia doar ascunsă cu un strat de pământ, după care natura și-ar fi făcut treaba!
Într-un traseu scurt și simplu, de o zi, în care am făcut cumva-cumva să ignorăm „ofertele” satelor încă oarecum tradiționale de sub Gutâi, am găsit așa: flori rare în rezervație naturală amenințată de drumuri care vor aduce acolo, la doi pași, ATV-uri, mașini 4×4, sticle și doze, după datină. Culmi de deasupra pășunii Tătaru cu superbe belvederi, ce ascund abuzuri și exploatări ad-hoc de piatră de andezit. O fostă carieră care a descoperit un impresionant perete de bile de piatră cu sau fără fosile, ignorat și lăsat în uitare. Apoi, un traseu superb, cu drum bun, mănăstire, deasupra căruia stă ca un lup flămând o haldă de steril care poluează tot ce mișcă la vale. Evident că mai puteam căuta și mai puteam găsi. Dar toate cele de mai sus au un numitor comun, un același distrugător/prădător. OMUL. Am antropizat de imediat nu mai rămâne nimic fără amprenta noastră, de cele mai multe ori murdară, pe alocuri ucigătoare. Vestea bună vine din locurile unde interesul omului moare brusc: Natura exultă!
