Privesc în jur și văd cum se împuținează sociologii și antropologii, domenii de care am fost fascinat din tinerețe. Parcă aș fi dorit să urmez sociologia, dar a fost deturnată de regimul apus. Dar magnetul a rămas, indica nordul sufletului. Am stat în preajma unor somități care aveau rădăcini în sociologia lui Dimitrie Gusti, întemeietorul sociologiei moderne românești. Proverbiale sunt călătoriile lui de studii în Maramureș, unde și-a făcut adepți. Din ideile lui a luat ființă Școala de pomicultură din Bocicoiul Mare, unde a fost cursant și dascălul meu, Vasile Fodoruț, care a făcut un sistem de livezi în Desești. Am stat în preajma unor nume de rezonanță din folcloristică și etnologie, cu serioase merite în cercetare. Cum au fost savanții Mihai Pop, ori Gheorghe Focșa. Apoi, mai spre noi, l-am cunoscut pe antropologul Vintilă Mihăilescu. Un suflet nobil, cu care am rezonat profund.
I-am citit cărțile și rubrica din Dilema (Veche). Sever Voinescu își amintește cu respect intelectual de el, deoarece scrisul lui era de un echilibru neverosimil în nebunia publicisticii românești de după 1990. Într-un stil curat și limpede, care dezvăluia lumii un intelectual onest, de substanță și de inteligență. Pentru mulți dintre noi, Vintilă Mihăilescu a întruchipat antropologul așa cum trebuie să fie. L-am cunoscut în preajma scriitorului-academician Augustin Buzura. Atunci, sau poate altădată, mi-a povestit de fratele lui mai mic, Preda Mihăilescu, profesor universitar de matematică în Germania, una dintre mințile strălucite ale României, care a ales Exilul. A rezolvat conjectura lui Catalan, o problemă veche de secol XIX, care i-ar fi adus Medalia Fields, echivalentul Nobelului în matematică, dacă nu ar fi depășit vârsta până la care putea primi Medalia.
Vintilă era mândru de fratele lui. Îmi aduc aminte de un eseu al lui despre jocurile sociale ale neamului. Reluat zilele trecute de Sever Voinescu. Am fost atras de text deoarece îmi explica în termenii științei ceea ce eu am trăit în devenirea mea. Este vorba despre sistemul de rudenie, care nu este un dat biologic, ci o construcție socială. Conștiința înrudirii este un fenomen care se trăiește în țesătura de neamuri. Eu am crescut într-un spirit practic al înrudirii. Frații și surorile, celelalte rudenii ale părinților mei, săreau în ajutorul lor la nevoie. Este vorba despre lucrul la câmp, construcția unei case, sau alte munci. Se provoca și fenomenul clăcii.
Neamurile ți le dă Dumnezeu, prietenii ți-i alegi singur, spunea o vorbă de pe la noi. Atunci când se întâlneau neamurile de sărbători. Câtă vreme darul era de la Dumnezeu, spunea antropologul, era un bun motiv de a păstra rânduielile din bătrâni, oricâte presiuni s-au manifestat prin vreme. Nici vremea comunistă nu a reușit să destrame ideea de neam. Dar acum cu plecarea unui mare număr de români prin țări străine s-a modificat esența mentalității de a fi laolaltă. Doar la ocazii rare. A apărut o nouă părere despre neam. Adică neam este cel care mă ajută. Acum, spiritul distanțelor diluează serios relațiile de rudenie. Acelea de căutare acasă, de bătut în poartă. Sunt mijloace de comunicare, care suplinesc legăturile directe. Ne-am obișnuit cu acest surâzător dialog. Vorba domnului Vintilă, neamul se desfășoară acum pe orizontală. Acum asumarea riscului a devenit o coordonată majoră a existenței noastre sociale.
Jocurile neamului s-au schimbat profund. Și această modificare duce la consecințe care își fac locul în structura neamului românesc. Unii resimt această ondulare a lumii noastre. Dar și a altora. Generația mea mai percepe sistemul de relații de familie. Deși sunt, uneori decorative, încă mai țin neamul împreună. Sau poate dorul ne mai ține împreună. Deocamdată atât! Jocurile neamului sunt misterioase.
