• Amintiri… mărturii •
“Tată am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Dar primește-mă ca pe unul din argații Tăi”, a fost strigătul adânc de pocăință al fiului risipitor din Sfânta Evanghelie. Tatăl l-a primit cu brațele deschise pe fiul său, pentru că așa cum spunea părintele Teofil Pârâian, “Un tată nu poate dacă are inima de tată, nu poate aștepta. Tatăl este Dumnezeu care e bun și primitor”. Aceeași inimă de tată a avut-o și arhiepiscopul Justinian. Pentru că îi iubea pe oameni, îi și ierta atunci când, din neștiință sau din slăbiciune omenească, greșeau, dar felul în care făcea acest lucru te copleșea.
Colaboratorii săi își amintesc că au trecut și ei prin momente mai delicate. Au fost situații în care și-au văzut tatăl duhovnicesc încruntat, supărat. Preotul Mircea Stupar de la Parohia Ortodoxă din Recea, fostul arhidiacon al ierarhului, a relatat că, la un moment dat, a greșit într-o problemă administrativă și a primit mustrarea ierarhului. Aidoma unui copil care nu vrea să își vadă părinții necăjiți din cauza sa, preotul și-a cerut iertare, însă între el și arhiepiscop s-a așezat o tăcere adâncă.
“Am greșit, la un moment dat, o chestie administrativă. Și ne-a mustrat destul de apăsat. Era undeva înainte de Înălțarea Domnului. A ridicat tonul la noi. Nici nu am știut exact cum să percepem această greșeală. El avea dreptate, dar probabil că a exagerat prin felul în care ne-a mustrat. Ne-am cerut iertare, dar nu a zis nimic. Uneori te biciuia cu tăcerea. Preferai să spună ceva, că era mai bine. A rămas așa o pauză de câteva zile”, a relatat preotul Mircea Stupar.
Câteva zile mai târziu, părintele Mircea Stupar trebuia să îl însoțească pe ierarh la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de pe Valea Roșie, din Baia Mare. Era aceeași tensiune între părinții diaconi și ierarhi, dar finalul a fost unul impresionant, pentru că ÎPS Justinian, în smerenia sa, știa să ierte și să își ceară iertare din toată inima. Chiar dacă au trecut ani întregi de la acea întâmplare, părintele Mircea Stupar povestește cu aceeași emoție trăită atunci și cu lacrimi în ochi pentru că acea clipă s-a înveșnicit în inima sa.
„A urmat slujba de Înălțarea Domnului. Trebuia să mergem pe Valea Roșie. Am mers, se simțea încă oarecare tensiune, el nu spunea nimic, uneori te mustra chiar și cu tăcerea. Problema în sine era irelevantă. Am început Sfânta Liturghie. Întâi l-am înveșmântat, ne-a dat binecuvântare să ne înveșmântăm. Și a venit momentul să ne împărtășim. La liturghiile arhierești, arhiereul împarte Sfântul Trup la preoți și apoi la diaconi. Ne-a pus tuturor Sfântul Trup în mână și urmam să ne împărtășim. Toți eram cu Sfântul Trup în mână. El era în centru, preoții în dreapta, noi în stânga Înainte de a se împărtăși a venit cu sfântul Trup la noi și ne-a spus: Părinților, vă rog să mă iertați. Vă dau cuvântul meu de onoare: ne-au dat lacrimile la toți trei și am spus: iertați-ne, Preasfințite. Apoi ne-am împărtășit. Nu mai întâlnești așa ceva: felul în care își cerea iertare. Admitea când greșea cu un lucru, sau când exagera. Nu voia să deranjeze. Întotdeauna spunea: mă sfiesc pentru că nu vreau să îi deranjez pe preoți sau pe credincioși. Era de o smerenie naturală. Era de un bun-simț de te copleșea. Nu voia ca prin prezența lui să știrbească ceva. Trăia viața într-un mod duhovnicesc absolut”, a adăugat preotul Mircea Stupar.
