Într-o lume fără repere, cum este și a noastră, valorile rătăcesc. Ori sunt acoperite de uitare, sunt sfidate, sau înlocuite cu aburi. Mai ieri, într-un dialog cu universitarul clujean, istoricul și criticul literar Mircea Popa, mi se destăinuia cu năduf și supărare că despre moartea scriitorului, academicianului D.R. Popescu, televiziunile nu au difuzat nicio știre. Scriitorul a marcat literatura română a ultimei jumătăți de veac. Ne întrebam, ne miram și ne îngrijoram dacă mai putem salva ceva din sinele nostru, care ne-a dat durată. Sub presiunea uluitoare, și greu de controlat a globalizării, a nivelării lumii, identitatea dă semne de oboseală. Chiar nu mai intră în calculul zilei de mâine. Noi, cei care am fost educați de dascăli crescuți la școala Marii Uniri, mai avem reflexe identitare. Dar rândul de oameni, din care face parte această navă bine dirijată, se lovește ca de o stavilă.
Cu toată asumarea și comentariile unora de a fi numiți conservatori. Din vechime, modernizarea trage după ea o serie de traume. Politice, economice, dar mai ales spirituale. Identitatea orgolioasă este sancționată și din interior, dar mai ales din exterior. După cum am mai scris, la această rubrică, sunt printre noi trompete ale autoflagelării. Parcă o genă rebelă ne dă tot timpul târcoale. Nu sunt adeptul unor laude găunoase, dar nici batjocura în oglindă nu ne este de folos. Aud adesea: la noi orice este posibil! Că această expresie nu este nouă ne-o spunea și maestrul I.L. Caragiale, cu mai bine de un veac în urmă. Scriind despre anomaliile spiritului românesc, marele observator sufletesc spune că două expresii fac carieră în vorbirea noastră: „Ca la noi la nimeni”, ori „la Dumnezeu și la noi toate sunt cu putință.”
Greu, foarte greu ne putem găsi reazem în noi înșine. Priviți în jur! Câți semeni sunt dispuși să evoce binele, faptele de urmat ale oamenilor strălucitori? Mai sunt, dar puțini. Ne este la îndemână să facem tăiței din realitate. Nu prea am har să încep cu răul din lume, cum, mai nou, este obiceiul. Cine ne mai adună în jurul unei idei nobile? Cine este dispus să mai asculte lecții despre omenie? Mai suntem dispuși să recunoaștem meritele unor semeni, cu adevărat valoroși? S-a descumpănit balanța cu isprăvi bune? Asistăm la un fenomen de renunțare la date esențiale din identitatea noastră. Care își pot afla rostul și în context modern.
Deși Maramureșul încă mai păstrează, prin revigorare, însemne ale duratei noastre, au fost și perioade de risipă. S-a aruncat totul pe vale. Oale, ulcele, case, porți, spunându-ne că nici la muzeu nu mai sunt bune. Noroc că au intervenit oameni luminați de la muzee, mai ales de la Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației, care au salvat mari valori. Nu-i uit pe Francisc Nistor și Mihai Dăncuș, pilduitori în acest sens. Ei, și mulți ca ei, cum a fost savantul Mihai Pop, ne-au sfătuit să nu ne aruncăm și sufletul pe vale. Că nădejdea este numai în noi. Nu vedeți ce fire negre se croșetează în jurul nostru? Cine ne apără? Pe temele amintite mai sus, noi suntem singurii noștri apărători.
Unii se miră de noi și pleacă. Alții, mai școliți, își dau seama că noi avem ceva ce ei au pierdut. Scriu aceste rânduri cu intenții salvatoare. De ce? Celebrul Samuel P. Huntington, fost profesor la Harvard, care a scris texte de referință pentru știința politică, culminând cu „Ciocnirea civilizațiilor”, deplânge ascensiunea unei dureroase perioade de autodevorare identitară și cere urgent revizuirea conceptului de identitate americană. Mai pe scurt, cere reamericanizarea culturii Americii. Și noi strigam pe toate ulițele țării: Vrem o țară ca afară! Se vede că ne-am pripit.
Măi, de unde sare iepurele? Din buricul democrației. Așa că, să nu ne fie jenă de valorile noastre, pe care le avem la îndemână, și ne dau durată și identitate. Că le vom pierde și numai atunci ne vom da seama ce-am pierdut. Sau, cum se zice pe la noi, nu da pasărea din mână pentru cea de pe gard.
