Valori culturale, redescoperite de maramureșeni
Născut în Baia Mare, tenorul Ioan Hotea a avut un început surprinzător în lumea artei. Inițial, a fost elev la secția Arte Plastice de la Colegiul de Arte din Baia Mare. Talentul muzical i-a fost descoperit la ora de grafică, de profesorul Gheorghe Crăciun. Acesta l-a auzit pe elevul său, Ioan Hotea, în timp ce fredona. A fost suficient ca dascălul să își dea seama că Ioan Hotea poseda calități vocale pe care trebuia să le pună în valoare. Așa s-a produs trecerea de la artele plastice la canto. Flerul profesorului de arte plastice nu a dat greș.
Ioan Hotea este acum un tenor de succes. După ce a cântat pe scenele celebre ale lumii, tenorul maramureșean a ajuns să fie angajat din 2015 la teatrul din Wiesbaden, Germania. Nu ratează ocazia de a reveni să cânte în România, ori de câte ori este invitat. Și-ar dori să concerteze și în Baia Mare, dar așteaptă să aibă condiții potrivite pentru un concert de calitate.
Muzica, “o muză fatală” pentru Ioan Hotea
R: Primii pași în domeniul artei, surprinzător, nu au fost în muzică, ci în arte plastice. Cum ați descoperit că vă regăsiți mai degrabă în cântec, decât în arta plastică?
I.H.: Vreau să mulțumesc în primul rând inițiativei dumneavoastră, mă onorează și-mi oferă bucuria și emoția de a fi vizibil, descoperit sau redescoperit de maramureșenii mei și nu numai!
Cred că a fost o “găsire” reciprocă. La îndemnul învățătoarei din școala primară, m-am înscris la concursul de admitere Gimnaziu, Secția Arte Plastice, de la Liceul de Artă din Baia Mare. Primii mei pași acolo au avut un fel de déjà-vu intens care mi-a rămas profund întipărit; pe coridor se auzeau sunete de vioară, pian și alte instrumente, era slab iluminat, pereții pictați cu sculpturi în basorelief și un aer extrem de misterios. Tata m-a sfătuit că e prea departe de casă și o să-mi fie greu să fac acei kilometri zilnic. I-am răspuns prompt – simt că aici mi-e locul. Așa a început călătoria mea în lumea Artei.
Pe parcursul gimnaziului am fost mereu asistat de aceste sunete provenite din cămăruțele de studiu, curios, am început să iau parte la examene şi recitaluri de instrument în sala Rotary, un alt univers, o emoție, un limbaj fascinant. Dar am considerat atunci că e prea târziu pentru mine inițierea în studiu a unui instrument, așa că am încercat să-mi suprim gândul și să renunț la acest vis.
Anii au trecut și am început să mă autoconving că Muzica este un fel de muză fatală, care mă obsedează, dezechilibrează. Spre sfârșitul clasei a 8-a, am văzut la televizor concertele cu Luciano Pavarotti, cu cei trei tenori, moment pentru o nouă ispită, Opera. Interesul a crescut și am început să învăț cum se spune, după ureche, arii, canzonette italiene pe care le îngânam chiar și în fața stativului. Momentul decisiv s-a întâmplat la o oră de grafică, domnul profesor Gheorghe Crăciun m-a auzit îngânând ceva în șoaptă în fața șevaletului și m-a încurajat să cânt tare, în fața clasei… reacția dânsului a fost decisivă. Mi-a spus: – Hotea, dumneata posezi o voce extrem de rară, la mare căutare în țările civilizate și ar fi mare păcat să irosești un așa talent. Tot el mi-a aranjat ulterior o lecție-audiție cu profesorul de la secția Canto, domnul Vasile Cupșe, profesorul care m-a inițiat, mi-a construit baza tehnică și alături de care am studiat până la finele liceului. Împreună am câștigat premiul întâi la Olimpiada Națională de Muzică, secția Canto Clasic, la București în clasa a 12-a.
R: Cu cine ați deprins tainele cântecului?
I.H.: În Baia Mare am studiat cu domnul profesor Vasile Cupșe, acompaniat la pian de doamna profesoara Marlena Bologa, pianist alături de care am câștigat în clasa XI-a locul al doilea și în clasa a XII-a locul întâi la Olimpiadele Naționale. Le port deplină recunoștință pentru inițierea mea în arta cântului! Acest premiu național mi-a asigurat admiterea automată la Universitatea Națională de Muzică din București. La UNMB am studiat Canto cu soprana Mariana Colpos, profesor de la care am rămas cu un bogat bagaj de cunoștințe. Cu chiu, cu vai a reușit să mă coboare cu picioarele pe pământ și să mă facă conștient cu adevărat de complexitatea acestui drum, de răbdarea cu care trebuie să mă înarmez, de dispoziția studiului permanent. Scena este o sursă imensă de energie, cred că poți studia într-o cameră, zi și noapte și nu reușești să acumulezi ceea ce-ți oferă scena în 5-10 minute. Intensitatea schimbului de energii cu publicul și reglajul corpului pe scenă, adrenalina oferă superputeri. Fascinantă senzația. De asemenea, am studiat în paralel și cu regretatul tenor Corneliu Fănățeanu, la București, căruia îi voi fi mereu recunoscător, dânsul avea o altă metodă, foarte aplicată. Au urmat doi profesori în Italia, Alberto Cupido și Cappo Bianco, tenori cu care am studiat roluri de tenor liric ca: La Traviata, Rigoletto, Manon etc. Raul Jimenez, la Barcelona, pentru roluri de Tenore leggero – di grazia: Don Pasquale, Il Barbiere di Siviglia, La Sonnambula, I Puritani etc. și soprana noastră, Leontina Văduva, pentru repertoriul francez de Operă.
Premiat la un concurs patronat de Placido Domingo
R: Cum a fost momentul debutului? Când ați debutat și în ce rol?
I.H.: În anul doi de Conservator, am dat audiție la maestrul Corului Operei din București, regretatul Stelian Olariu, am fost acceptat și am fost “vârât” direct în repertoriu. În acea perioadă, Opera Națională București avea un repertoriu săptămânal foarte bogat și variat de spectacole, am început să apar în aproape toate spectacolele, fiind obligat să memorez o cantitate mare de repertoriu de cor, având șansa să pășesc pe podeaua primei scene de profil a țării, să mă obișnuiesc cu feelingul și să fur meserie de la primii muzicieni ai țării. În cazul meu, tranziția de la cor spre solistică a fost una lină și organică. Din păcate, sunt foarte rar invitat să evoluez la Opera din București, iar aceasta îmi lipsește tare mult.
Am dat audiție pentru secția solistică la ONB în 2011, primul debut l-am avut într-o operă foarte puțin cântată la nivel internațional “I quatro rusteghi”(Cei patru bădărani), rolul Filipeto de Ermanno Wolf-Ferrari, mai apoi în “Motanul încălțat”, de regretatul Cornel Trăilescu, compozitor și dirijor al acelei producţii. Primul rol important, de anvergură, a fost Nemorino din “ L’ elisir d’amore “(Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti, în 2012.
R: Știu că în palmaresul dvs. se regăsesc și mai multe premii…
I.H.: Cel mai important premiu a fost Operalia din 2015 de la Londra, premiul întâi și Zarzuela, concurs patronat de tenorul Placido Domingo, cu un juriu format din directorii celor mai importante teatre de Operă și considerat cel mai prestigios concurs de Canto din lume. În același an am câștigat și trofeul Hariclea Darclée, concurs patronat de Mariana Nicolesco.
R: Ați avut șansa să cântați pe scene naționale și internaționale. Pe unde v-ați perindat?
I.H.: În perioada studiilor de la UNMB am cântat în mare parte la Opera din București, iar apoi la Iași,Timișoara și Cluj-Napoca.
În ultimul an de Conservator, am fost ascultat într-un spectacol de L’elisir d’amore la Opera din București, de Ioan Holender, care m-a prezentat apoi viitoarei mele agenții, cu care mi-am început cariera internațională. Am calculat 303 reprezentații, în 35 de teatre, din 14 țări, dintre care menționez: Royal Opera House – London, Wiener Staatsoper, Zurich Opera, Opera de Paris, Bayerische Staatsoper München, Staatsoper Berlin, Frankfurt Opera, Semperoper Dresden, Staatsoper Hamburg, Opera de Monte-Carlo, Choregies d’Orange, Opera national du Rhin Strasbourg, Amsterdam Opera. Acasă, în România, am cea mai mare emoție, în special la București.
Din Maramureș…pe scena din Germania
R: În prezent, unde v-ați stabilit?
I.H.: M-am stabilit din 2015 în Germania, având un Contract de Rezident cu teatrul din Wiesbaden. Numărul limitat de spectacole, plus libertatea de a-mi folosi timpul liber dintre producții pentru contracte ca invitat, fiind avantaje foarte importante. Cu atât mai mult într-o perioadă de criză și instabilitate ca aceasta prin care trecem, momentan.
R: Vă încearcă dorul de plaiurile natale?
I.H.: Cu siguranță, dorul de plaiurile natale cred că va rămâne pentru totdeauna, îl hrănesc cu vizite în România, cam de 2 ori pe an. Acum îmi este dor și de Germania, când sunt plecat o perioadă mai lungă. La începutul lunii mai am fost la Cluj unde am înregistrat Cantata Profana de Bela Bartok, cu Radio Cluj și San Francisco Classical Recording Company. La Baia Mare? Trebuie să fim realiști, în domeniul muzical clasic, Maramureșul nu are condiții, nu are o sală de Filarmonică, orchestră, nu are un teatru de operă, nici o altă sală cu acustică în care să se poată desfășura, la un nivel decent evenimente de muzică clasică.
