La Poienile de sub Munte, au fost odată ca niciodată cătune izolate

Dacă vă mai amintiți, după 1989, lumea afla de cătunele izolate de la Poienile de sub Munte și nu numai, fără energie electrică, drumuri, apă curentă. Promisiuni politicianiste, gen “Nici o casa fără electricitate în 2 ani”, a la Tăriceanu, la mai recentele “Nici o școală cu toaletă în curte”. Ce s-a mai petrecut acolo, în capăt de țară? Mai ales că vorbim despre o comunitate uriașă, una dintre cele mai mari comune din România, cu populație de aproximativ 10.000 de locuitori. Ne îndrumă viceprimarul comunei Poieni, Ioan Holdiș.
“La recensământ am scos puțin sub 10.000 de locuitori. Avem 3000-3500 plecați la muncă în străinătate. Se adaugă cei ce pleacă la munci agricole periodice, câte 7-8 autocare pleacă deodată în Germania, revin după 3 luni cu bani din care trăiesc tot anul. Nu se mai pleacă în Banat și-n zona Aradului ca odinioară, dar acolo avem totuși comunități majoritar ucrainene, la Târnova-Arad sau Știuca în județul Timiș, ori Micula în Satu Mare. Revin în vizită doar la rude. Au plecat la teren agricol bun și la locuri de muncă.

În mare parte, cei din cătune au plecat. Dar veți vedea, s-a schimbat mult viața în cătunele noastre. Au poduri, asfalt, curent, școli funcționale. Tocmai fa­cem 3,5 kilometri de asfalt spre cătunul Pentaia/Solotini. Avem școli de cătune la Uloha, Cornățea, Pentaia, Solotini. Grădinițe plus clasele 1-4, iar cei de 5-8 vin la școala din centru, avem patru microbuze care circulă continuu. Primăria are utilajele proprii pentru deszăpezire plus contracte cu localnici, ca pe timp de iarnă să nu rămână nici un cătun izolat, înzăpezit. Am ajutat cătunele cu țeavă și bazine, oamenii și-au făcut rețele proprii de apă”, spune viceprimarul. Bunăstarea se vede pe case, fie ele în zona centrală, fie în cătune. Apariția banilor “buni” în zonă a adus prețuri neașteptate, s-a ajuns la 25-30.000 lei/arul de teren în partea centrala!!!

Pe Rica în sus, adio cătune izolate

Am pornit să vedem deci cătunele. Pe cel mai izolat dintre ele, Uloha, l-am văzut astă vară. Destul de izolat, cu drum pietruit și predispus alunecărilor de teren, dar am ajuns acolo cu automobilul.

Cu ani în urmă, cel puțin zece, acolo urcam pe cărare, iar pe un drum trist, o semicărare, urca o căruță cu doi cai de munte, plină cu sticle de Mona-spirt sanitar și deasupra, ca cireașă pe tort, 2-3 sticle de suc… aprovizionarea pentru magazin. Acum, am urcat până în mijlocul satului. De această dată, am urcat pe drumul județean, spre cătunul Luhei, am lăsat Uloha în dreapta. Localizăm puțin. Ne aflăm pe granița cu Ucraina, în nord est de județ. Spre vest, avem vârful Arșița apoi avem Gura Ricăi cu Culmea Rugașu și vârfurile Mihailec-1917 metri altitudine și Farcău- 1956, pe limita cu vecinii Repedea. Intrăm prin cătunul Luhei, vedem străduțe înguste, dar asfaltate, vedem o școală și o grădiniță ce au nevoie cel mult de o zugrăveală proaspătă.

Ajungem la cabana Coșnea, silvică. Oftăm… am dormit odinioară acolo, acum e cu PAL și cu cartoane-n loc de ferestre. E părăsită, deși are un potențial imens. E zona cocoșului de munte, a hribelor, chiar a trufelor. Continuăm drumul, pierdem asfaltul, urcăm pe drum forestier pietruit bine, lăsăm în urmă Piatra Socolău- 1223 metri altitudine în stânga și vârful Pleșca de 1497. Suntem cu mașina, nu pe jos, da? Aici ne întâlnim cu o patrulă a Poliției de Frontieră, plăcuți, prietenoși, respectuoși. La fel silvicii, tineri, deschiși. Au punct de verificare a lemnelor modern. Adio bariera cu lacăt, aici e container nou izolat, pe fundație de beton, cu cameră video și antene. Modernism binevenit!!! De urci spre stânga, dai spre vârful Bârsănescu de 1542 metri altitudine, e locul acela cu tăieri masive pe care îl deține comuna Bârsana.

Dacă o iei înainte, urci pe forestier pe un drum istoric și spre un presupus și dorit punct de trecere a frontierei, cu vamă, ce nu s-a mai făcut niciodată. Era imposibil să ții iarna deschis acel punct. E traseul spre vârful Copilașu, de 1611 metri, dincolo e Ucraina deja. Acolo fusese lagăr de muncă, pentru exploatare de lemn și construire de drumuri militare, în vremea războaielor mondiale de la început de secol XX. Acum, drumul e forestier, dar mai vin pe el refugiați ucraineni, din varii motive. Ajutați de traficanți și de cărăuși, dar prinși prompt de cei de la Poliția de Frontieră, în perioada vizitei noastre tocmai avuseseră grup de șase refugiați. Dacă urci pe Copilașu, poți vedea creasta de graniță a munților Maramureșului, roată-roată, cu vârfurile Mezipotoki, Mica Mare, Corbu și Stogu. Suntem în mijloc de codru odinioară des. Dar vedem oameni ai Statului la treabă, nu mai e jungla de odinioară, nici la propriu, nici la figurat. Iar în aval de confluența râurilor, vezi case, poduri, asfalt, o bisericuță ortodoxă cochetă în stil ucrainean mai degrabă decât bizantin sau grecesc. Înainte însă, dacă revii la Coșnea și ai alege să o iei pe lângă ea, spre dreapta, pe drumuri forestiere, ai avea surpriza să ieși pe Culmea Pecealu spre vârful cu același nume, apoi spre vârful Bucovinca, de 1763, vârful Pietrosu Bardău – 1850 m. Suntem deja deasupra Vaserului, iar la picioare, din punct de belvedere, ai ba Vaserul, ba Vișeul, ba Moiseiul, ba chiar Borșa.
Revenim la cătunele noastre. Nu mai sunt ce-au fost și e bine. Au intrat în secolul XX și tind spre secolul XXI. Ucrainenii duri de la munte sunt duși în lume. Revin, fac case. Autoritățile le fac pe loc drumuri, rețele de apă, curent electric. Că nu a devenit zona o atracție turistică în sine, e un mare mister. Poate nu sunt încă pregătiți de turism, poate e prea pe graniță, deși Google Earth arată că dincolo, în Ucraina, peste creste, se face turism serios, fiecare stâncă ori cascadă sunt vizitate, e încrengătură de drumuri, fie ele doar pietruite. Dar nu, nu mai ai ce plânge de milă celor din cătunele Poienilor de sub Munte. E o izolare asumată, cu condiții decente de trai. Sigur că mai e de lucru, dar au schimbat secolul!