Nu revenim, periodic, asupra poveștilor din jurul acumulării Firiza, a construirii barajului, a basmelor cu biserici de sub apă, cu pești monstruoși printre care iese clar în evidență acel nut-cracker/pacu, frate de sânge cu piranha. Dar, mai ales la cum a arătat anul acesta lacul, revenim constant, e vorba de sursa noastră de apă. Mai ales când, în weekendul ce a trecut, în oraș apa a mirosit a mucegai și a nămol.
Avem totuși o poveste, pe scurt. Anul acesta, s-a luat decizia de a se goli parțial acumularea, pentru lucrări. La corpul barajului sau la microhidrocentrala privată din corpul lui, încă nu ne e clar, comunicatul primit în urma cererii noastre a fost destul de ambiguu. E și anul în care, ca o ironie, a revenit “vaporașul” pe acumulare, similar cu anii 80 când, tot din cauza secetei, nivelul apei era foarte scăzut. E și anul, unul din mulți, în care fel de fel de grupuri, fundații, partidulețe, au făcut ecologizări în jurul acumulării. Am revenit să vedem Firiza, cu bune și cu rele.
Dar puțin altfel, ne-am dus la pas pe fundul lacului, pe celălalt mal. Dar înainte, căutăm atuurile ascunse ale zonei, împreună cu montaniardul Ionică Pop: “La obârșia văilor Jolobodiu Mic și Mare sunt două zone umede, Teștioara de Sus și de Jos. E și o poiană acolo ce abundă de o floare rară, ocrotită la nivel european, Lingularia Sibirica, cunoscută la noi drept Curechiul de munte. La baza abruptului Ignișului în vest. Apoi, sunt două izvoare interesante, Fântâna Stanii și Ciurgăul Pintii, tot sub Igniș. E o potecă ce urcă de pe Berdu (unde e baraj intermediar și drum forestier), ajunge pe lângă izvoarele amintite la zonele umede, în drumul de pe Valea Valăului, spre bazinul Poienii Bouriște. Tot aici, în ultima serpentină mare de pe Valea Neagră, e un loc agreat de schiori pentru schiul de primăvară, stă zăpada mult pe versant nord-vestic”.
Separat de oferta amintită, ne-am dorit să parcurgem fundul lacului, până se mai poate. În zi fără ploi, dar ploi fuseseră înainte. Din coada lacului, avem primele semne de abuz. Cu ani în urmă, treceam în revistă ce înseamnă sursa de apă a orașului. Firiza are drept afluenți văile Pistruia, Călămani, Ștur și Blidari. Toate frumoase, cu cascade, dar toate abuzate. Exploatări forestiere, prize de microhidrocentrale, trafic greu, cariere de andezit. Apoi, vin satele aparținătoare orașului, cu case vechi și mai ales cu case de vacanță. Sincer, nu cunoaștem situația la acest moment, dar la momentul anterioarei documentări, toată comunitatea din amonte de acumulare nu avea canalizare, erau ba fose septice care deversau sub ochii noștri în râu, alternative fiind buda de lemn în curte. Cât mai aproape de mal… S-a mai schimbat, am evoluat. În coada lacului însă, avem case de vacanță. Cu debarcadere. Înaintea lor însă, e locul unde urma să fie microhidrocentrala proiectată în conexiunea dintre Runcu și Firiza. Altfel spus, apa venea presupus cu viteză dinspre Runcu și trecea prin hidrocentrală. Nu s-a mai făcut. Zilele trecute, acolo, era depozit ad-hoc de gunoaie, de la cele de șantier la gunoaie de locuință, la pământ și moloz. Parcurgem drumul spre cărarea de pe cealaltă parte, celebră odinioară turiștilor și plină de amintiri frumoase. N-a fost cazul, fundul lacului e un imens câmp cu iarbă până-n brâu, pe care l-am parcurs, nu înainte de a vizita… “canionul”. Din cauza vitezei, a caracterului de torent uneori, râul Firiza și-a săpat un făgaș prin fundul acumulării până departe, De fapt, până în dreptul cantonului silvic, și e vorba de un canion de vreo doi metri adâncime. Frumușel, chiar dacă nu e săpat în piatră, cât în mâl și nisipuri. Am intrat în el, nu e prea plăcută senzația. Și datorită gunoaielor aduse până aici, de la cauciucuri la pungi. Continuăm drumul spre porțiunea odinioară sălbatică dintre văile Vidra și Corneșița. Ne înnămolim, intrăm în noroaie până în genunchi. Stâncile de vizavi, de pe care odinioară săream în apă și ni se păreau uriașe, imense, par mici și nu cu foarte mare adâncime a apei atunci când e plin lacul… proastă idee să sari. Ajungem la Vidra, odinioară loc de campare (semnalizat drept interzis până în ziua de azi, deși mai în sus sunt ditamai case de vacanță și vile..), Încă sunt corturi, dar fiind peste săptămână, oamenii sunt la muncă. Încă din anii 80, erau acolo pasionați, talibani ai naturii, cam aceiași oameni, care făceau naveta din Vidre-Firiza la job și înapoi, numai că să locuiască în sălbăticie.
Nu mai e sălbăticie, din păcate. Se văd drumuri auto prin pădure. E și plin de gunoaie, oriunde întorci privirea. Valea Vidra, acum crescută, trebuie iar sărită, ca odinioară. Și acumularea Firiza crește vizibil deja. Nu avem vorbe bune nici pentru pescari…se presupunea că sunt prietenii naturii, ai apei, ai pădurii. Locurile de pescuit sunt pline de sticle, doze, găleți cu viermi lăsate acolo de izbeliște. Tabere părăsite, ici colo. Urcăm pe pârâul Vidra. Sătui de turiști, oamenii au pus semne să-i sperie. Nu întâmplător, ceva mai sus spre Igniș, e un cartier de alte case de vacanță, ce s-a izolat oarecum acolo. De pe fiecare vale coboară PETuri și gunoaie. Aici nu ajung aparent ecologiștii de duminică. Golfurile au strat de PETuri. 
Cu 20 de ani în urmă, beam apă din Vidra sau din Corneşița firesc, natural. Nu mai îndrăznim. Dar poienile de pe Vidra-n sus rămân frumoase, chiar dacă interzise, au parfum cu amintiri superbe, cu goliciuni, iubiri, meciuri de fotbal, yoghini stranii. Continuăm traseul de pe malul îndepărtat al Firizei, spre baraj. În apa totuși scăzută, e pojghiță de gunoaie, în care plutesc rațe sălbatice nestingherite. La fel ca la groapa de gunoi de la Groși, păsăretul s-a adaptat și și-a făcut microclimat. Printre gunoaiele noastre. Vedem vizavi și terasa celebră, suspendată parcă, vedem și vaporașul electric în așteptare. Ar fi și culmea să circule, când populației i se interzice prin comunicate să se apropie măcar de luciul de apă!!!
În fine, Corneșiţa, probabil cel mai sălbatic și mai frumos golf din Maramureș. Senzația pe care o aveai intrând cu barca acolo, de dimineață, printre aburi, să urci pe o vale cu cascade, scurmată total de mistreți, era unică. Acum, Corneșița e nimic. Nu golf, nu insulă, nu oază, e nimic. În pădure însă e sălbăticie, deși deasupra golfului e un versant întreg tăiat. Părea zonă de protecție, dar dacă sunt case şi vile mai sus, nu avem ce comenta. Dar da, pe alocuri e pădure frumoasă, protejată prin ignorare, cu doborâturi, fagi imenși rămași pe loc, ce promit, peste ani, munți de pleurotus. Revenim. Toate cele de mai sus se petrec în sursa de apă potabilă a Băii Mari și a încă câtorva zeci de localități din Maramureș. Un echilibru sensibil între protecție, izolare, turism, camping, pescuit, se pare că nu poate exista. Nu avem încă destulă educație pentru asta. Iar apa pe care am băut-o sâmbătă seara la robinet, în mijlocul municipiului reședință de județ, a demonstrat-o, cu vârf și îndesat.
