Preasfințitul Vasile Bizău va aniversa, la finalul acestei luni, 25 de ani de la hirotonirea ca preot. Un jubileu plin de însemnătate, completat, în 2022, de împlinirea a 11 ani de păstorire a comunității greco-catolice din Eparhia de Maramureș.
• “Nu pot să uit, desigur, contribuția familiei în care m-am născut, în special a mamei mele”
Reporter: În curând veți aniversa 25 de ani de la hirotonirea, ca preot, de către PS Ioan Șișeștean. Era 31 august, 1997. În ce moment al vieții a venit decizia de a deveni slujitor al Bisericii?
PS Vasile: Au trecut deja atâția ani? Mă întreb retoric, desigur, pentru că momentul hirotonirii pentru orice preot este atât de prețios și sacru încât se imprimă în memorie nu doar afectiv, ci într-un mod mai profund, însoțindu-l pe purtătorul acestei Sfinte Taine în devenirea și misiunea pe care o exercită de-a lungul întregii vieți. Pentru a vă putea răspunde la întrebare cu celeritate, nu doar că mă invitați să reparcurg câteva etape ale vieții, ci retreziți amintiri care sunt prețioase pentru mine. Mai întâi, aș dori să vă spun că darul preoției este unul cu totul excepțional și argumentele nenumărate care pot fi aduse pro domo, de la cele teologice până la cele sociologice, sau chiar cele personale, nu sunt suficiente pentru a descrie bogăția acestui dar al Domnului. Preoția se sprijină foarte mult pe vocație și este o manifestare a acesteia în sânul unei comunități, în slujirea căreia se actualizează acest dar. Vocația își are rădăcini adânci în ființa omului și recunoașterea ei vine odată cu trecerea timpului și cu maturizarea personală, atunci când omul este pus în fața marilor alegeri. Așadar, pot să vă spun că, pentru mine, nu a existat un timp anume, ci doar etape de conștientizare care, în ultimii ani de liceu, a devenit mai luminoasă și mai clară. Nu pot să uit, desigur, contribuția familiei în care m-am născut, în special a mamei mele care mi-a insuflat de mic acest ideal, descris și cuprins în forma lui cea mai simplă ca slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor.
• Nu s-a schimbat misiunea, ci doar timpii
PS Vasile: Părinții sunt cei dintâi care insuflă copiilor marile idealuri, urmând ca ei să descopere și să aleagă care dintre acestea corespund înclinațiilor și așteptărilor lor cele mai profunde. De asemenea, preoții greco-catolici din clandestinitate, pe care i-am cunoscut în acea perioadă dificilă și complicată a vieții Bisericii din timpul regimului comunist, au lăsat o amprentă vizibilă în alegerea mea. M-a marcat puterea credinței lor, manifestată în fidelitate și seninătate, în cunoașterea unei alte istorii la care noi, cei tineri, nu mai aveam acces. Determinantă a fost Providența dumnezeiască ce face în așa fel încât să țină împreună și alegerea liberă și conjunctura timpului istoric. Anii ’90 m-au găsit hotărât să încep parcursul formativ în vederea preoției și, în primele luni ale anului, abia ce-mi încheiasem serviciul militar, am făcut primii pași concreți.
R.: Vara pare să fie timpul în care v-ați încredințat menirea comunității și Bisericii. Într-un 15 august ați fost hirotonit diacon, în iunie 2007 ați fost ales episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore, iar în iunie 2011 ați fost transferat ca episcop eparhial al Maramureșului. Ce presupune misiunea unui episcop în România acestor timpuri pe care le trăim?
PS Vasile: Cred că misiunea episcopului este aceeași în toate timpurile, și aceasta o spun succint, chiar dacă are un caracter general, gândindu-mă la îndelungata tradiție a Bisericii creștine. A fi mărturisitor al lui Hristos și al Evangheliei Lui este cea dintâi îndatorire a unui episcop, succesor deplin al apostolilor. Nu s-a schimbat misiunea de-a lungul celor două milenii, ci doar timpii, în sensul epocilor istorice, al culturii predominante și mentalitățile subsecvente și circumscrise acesteia se schimbă mereu.
• “Misiunea de păstor de suflete presupune însoțirea oamenilor și învățarea lor”
PS Vasile: A fi episcop presupune a fi contemporan cu apostolii lui Isus în crez și a deveni ucenic al Lui în timpurile noastre. Contemporaneitatea se exprimă în descoperirea iubirii mântuitoare a lui Hristos și în împărtășirea ei fraților și surorilor de credință. Este adevărat că circumstanțele aduc nuanțele și acestea din urmă fac diferențele. Epoca postmodernă este comună tuturor și provocările sunt, de asemenea, pentru toți. Misiunea de păstor de suflete presupune însoțirea oamenilor și învățarea lor, fără a uita de situația concretă a fiecăruia. Așa cum paternitatea rămâne aceeași în substanța ei de legătură profundă cu fiii și fiicele proprii, tot astfel și misiunea episcopală își păstrează actualitatea și importanța specifică. Avem, așadar, un dat de fapt comun tuturor, însă cu o specificare, în cazul în care ar trebui să exemplific, sau chiar să personalizez și mai mult întrebarea dumneavoastră. A fi episcop greco-catolic în România este o onoare, susținută de mărturia înaintașilor, episcopii martiri și, în același timp, o nobilă misiune de chemare la unitate a tuturor creștinilor.
R.: De când sunteți episcop al Maramureșului, ați fost martor al beatificării celor șapte episcopi greco-catolici, slujbă oficiată de însuși Papa Francisc, la Blaj. Continuați această misiune, de perpetuare a memoriei celor care s-au jertfit în numele credinței și al Bisericii, îngrijindu-vă de construcția unui edificiu unic în România: Sanctuarul Martirilor și Mărturisitorilor României Secolului XX. În ce etapă a lucrărilor se află acest proiect și când estimați finalizarea acestuia?
PS Vasile: Chiar dacă nu am o vârstă înaintată, am avut ocazia să particip la multe evenimente de o mare însemnătate pentru Biserica și țara noastră. Cea mai vizibilă prin importanță și popularizare a fost Sfânta Liturghie de beatificare a celor șapte episcopi martiri, care a deschis o nouă epocă istorică cu reverberații profund spirituale pentru comunitatea greco-catolică din România. Orice parcurs istoric își are un apogeu, în sensul de confirmare a acestuia, apoi își continuă drumul cu reînnoită acuitate. La Sighet sunt îngropați în morminte necunoscute patru episcopi catolici, alături de multe personalități politice și culturale ale neamului nostru și misiunea de perpetuare a memoriei lor revine Bisericii.
• Sanctuarul de la Sighet, așezământ important pentru România
PS Vasile: În primele secole, creștinii mergeau la mormintele celor decedaţi pentru credință și acolo celebrau Sfânta Liturghie, apoi odată cu trecerea anilor, ei au construit sanctuare și locuri de închinare care i-au atras pe mulți creștini din generațiile care le-au succedat. Aceasta dorim și noi la Sighet, să cinstim memoria lor, dar mai ales să ne rugăm prin mijlocirea lor, bine știind că harul martiriului este puternic și ajutător, vindecător și luminător al sufletelor celor ce se apropie de ei prin credință. Construcția Sanctuarului a început în luna iulie a.c. și se lucrează la cea dintâi etapă a turnării fundației pentru a continua cu primul nivel al bisericii. Cred că e bine de știut că proiectul Sanctuarului Martirilor și Mărturisitorilor Secolului XX este un ansamblu de clădiri ce cuprinde atât biserica Sanctuarului propriu-zis, cât și alte clădiri și spații de utilitate publică, care vor deservi pelerinii și vizitatorii acestui loc sfânt. Ne-am dori, desigur, ca perioada dedicată construirii acestui important așezământ pentru țara noastră să nu fie una foarte lungă, sau cu altă reformulare, să fie cât mai scurtă, însă aceasta depinde în bună măsură de noi toți. Cine dorește să sprijine acest proiect și să contribuie la ridicarea lui, o poate face atât cu rugăciunea, cât și cu donarea a cel puțin unei cărămizi. Cărămidă cu cărămidă ajungem sus! Mulțumim Domnului pentru toate harurile Sale!
