Odinioară, ne-am pus problema să căutăm zonele cvasivirgine din Maramureș. Cu ani în urmă, poate chiar cu zece. Am reușit să găsim o duzină, dar situația s-a înrăutățit, în timp.
Chiar vorbind de rezervații sau de zone protejate, pădurile cu pricina nu prea mai sunt cvasivirgine, când vezi ba TAF-ul, ba stâna, ba turistul. Cu cele ce rezidă de aici: vatra de foc, PET-ul, sticla, conserva, lâna aruncată aiurea, cizma de gumă. Lista noastră de odinioară stă în picioare încă, dar nu obligatoriu ca înșiruire de zone cvasivirgine cât ca zone sălbatice ori sălbăticite, de vizitat. Pe de altă parte, activiștii de mediu s-au luptat să protejeze unele dintre ele. Și intrăm într-o altfel de discuție, cu un minim istoric.
Se făcea că Maramureșul avea o singură zonă natural protejată în lista UNESCO. Dincolo de bisericile de lemn, aveam și Pietrosul Rodnei, dar s-a dovedit că nu era efectiv în lista UNESCO, ci căpătase odată ca niciodată o diplomă, ridicată la rang de virtute. Cu vreo doi ani în urmă, s-a vorbit că se ridicase statutul Pietrosului de zonă protejată UNESCO, pentru că nu ar fi avut și comunități, interacțiune cu omul.
Nu se putea ridica ce nu avea, iar dacă Munții Rodnei nu au interacțiune cu omul… cine are? Turiști, stâne, pârtii de schi, cascade, lacuri glaciare, trecători, exploatări de lemn și de sălbăticiuni… Prin urmare, Maramureșul cică a trebuit recompensat. Au apărut pădurile seculare de la Strâmbu Băiuț, protejate grație WWF și a altor oameni de bine. Îi zice Programul Dunăre Carpați România “Pădurile Seculare de la Strâmbu Băiuț – Ultimii Giganți ai Maramureșului”, finanțat de Guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein și Norvegiei prin Mecanismul Financiar al Spațiului Economic European. Evident, am fost să le vedem. Nu sunt la Strâmbu. Vorbim de parcele mai mici, la Groșii Țibleșului, Poiana Botizii și în Băiuț. Am pornit la drum să vedem pădurea seculară cvasivirgină de la Groșii Țibleșului de pe Valea Prelucilor. De ce? Părea a fi cea mai sălbatică și mai interesantă. Celelalte sunt mai aproape de civilizație, în drum spre ele dai de fostul minerit și de urmările sale. Așa că, după ce am traversat dealul Pietriș dis-de-dimineață, pe fondul plafonului de nori și de cețurile de pe râu, coborâte sub Culmea Prelucilor (o priveliște impresionantă), o luăm spre Groșii Țibleșului, apoi pe Valea Bradului, spre Munții Țibleș, pe drum forestier.
La confluența Izvorului Rău cu Valea Prelucilor, o luăm spre pădurea protejată, cu sprijinul pădurarului Nelu Pop, ce o are în grijă. În dreapta văii, în stânga drumului forestier, se vede abruptul Piatra Rea, de 1175 metri altitudine. “Sunt șapte parcele de pădure seculară aici, pe versantul drept al văii Prelucilor și altele pe pârâul Șurii, afluent al Ștevioarei”, ne spune pădurarul, secondat de montaniardul-tiz cu același nume. De ce sunt protejate pădurile? În amestecul de vegetație se găsesc superbi brazi seculari, de dimensiuni impresionante, alături de fagi, frasini și ulmi. Din păcate, ulmul e în suferință, cum a fost și este castanul de deasupra Băii Mari. Preluca Ulmului îi și poartă numele. Ajunși la pădurea respectivă, ne minunăm: Imaginați-vă pădurea oricum imensă, ajunsă la 30-40 metri înălțime, din care țâșnesc spre cer brazii seculari, de peste 50 de metri înălțime. Contrastul e șocant cu alți versanți, ce au fost exploatați și se regenerează. Pădure tânără, aproape desiș, vizavi de pădure seculară, de zeci de metri înălțime. Pe văile de aici, odinioară, era viață, zumzet. Nu exista drumul de acum de pe versant și sătenii urcau la munte pe Valea Prelucilor în sus, cu care cu roți de lemn. Aveau aici stână, apoi exploatări forestiere, apoi prospecțiuni miniere. Valea și drumul se terminau brusc fix în pădurea seculara, în locul numit de ei, pe bună dreptate, La Calvar. Greu accesibil loc, la urcare și la coborâre, pe de o parte din cauza tufelor și a ameurișului și murului crescut liber, înalt, pe de alta din cauza evidenței animalelor sălbatice în zonă. “Uite lemnul acela putred, îl vezi? A fost scurmat de urs, după furnici. Mai avem aici și râs, lup, cervide”, spune pădurarul. Șeful Ocolului Silvic Groșii Țibleșului, Marinel Pop, ne spune că a avut astă-iarnă atacuri mari la cervide, au găsit peste zece ciute atacate și sfâșiate de lupi. De asemenea, aflăm de cancerul ulmului, care decimează specia în zonă. Mai sunt și atacuri de ipide la brad și la molid, drept pentru care sunt puse capcane.
Nu plecăm de la Calvar, pentru că avem aici o stâncă superbă, de pe care pornește cascada La Calvar, frumoasă, în ciuda apei puține. Cobori la ea, pe o pantă mare și ajungi la baza ei, cu copaci căzuți, plus vegetație luxuriantă. Se vede clar că pădurea e neatinsă aici. Urci înapoi pe stânca amintită și spre nord ai iar brazi seculari ici-colo, iar dincolo de culmi e deja teritoriul orașului Dragomirești, cu văile Baicu și Căliman. Pe culmea ce desparte cele două zone, localități și ocoale silvice, avem, spune montaniardul Ionică Pop, toponime frumoase: Plaiul Bătrân sau Preluca cu Hâcă, de la care se certau ieudenii cu groșenii pentru pășunat. Spre est, se vede vârful Arcer, între cețuri negre, pentru că ne amenință și o ploaie bună, furtunoasă. Nu mai apucăm, nu ne lasă ploaia să mergem să vedem și cea de-a doua cascadă. Spre Arcer, pe aceeași vale, mai e cascada Preluci, tot frumoasă, mai puțin înaltă și nu atât de înghesuită între stânci. Revenim la mașină, nu înainte de a ne înfrupta din fructele de pădure omniprezente. Cu ani în urmă când fusesem la seculari, vedeam superbele ciuperci Păstrăv de fag, ce cresc pe trunchiuri de copaci imenși căzuți. Acum, fugim de furtună. Dar revenim. Întrebare? Am fost lăsați mască de pădurea seculară de la Groșii Țibleșului? Nu, dar e mult mai credibilă decât cea de la Poiana Botizii, unde ai în drum halde de steril și ape roșii. Revenim la prezentarea și la pliantul WWF care spune că pădurea seculară trebuie să respecte anume condiții. “În compoziția ei, pădurea trebuie să includă elemente de toate vârstele, începând de la plantule si până la arbori multiseculari. Prezența în pădure a tuturor generațiilor de arbori demonstrează faptul că intervenția omului nu a avut loc sau nu a fost atât de puternică, încât să destructureze ecosistemul. Trebuie să existe arbori foarte bătrâni, ajunși la limita fiziologică de vârstă (în cazul bradului, peste 500 de ani), aflați în curs de uscare și caracterizați prin dimensiuni impresionante.
Absența acestor arbori demonstrează faptul că în trecut aici au avut loc exploatări masive și că, între timp, natura și-a “cicatrizat rănile”, tinzând din nou spre un echilibru dinamic. Prezența lemnului mort doborât și “pe picior” , aflat în toate stadiile de descompunere. Suprafața minimă de cca. 50 hectare, dispusă compact, conturată de limite naturale (văi, culmi, pâraie, liziera pădurii), care să-i permită stabilitatea împotriva factorilor abiotici (ex: vânturi puternice) și capacitatea de autoreglare ca sistem ecologic dinamic”.
Și ne reamintim și revenim la șapoul textului de față, cu pădurile și zonele cvasivirgine din Maramureș. Mici, dar există. Cu sau fără copaci seculari: Cheile Cavnicului, Valea Frumușaua de la Crasna Vișeului, porțiuni din Munții Lăpușului cei plini de urși, fundul Vaserului cu anume văi uitate sau prea abrupte, capătul de județ al Munților Maramureșului dincolo de Cearcănu sau porțiuni sălbatice din defileul Lăpușului gen Scărița Vimei sau porțiunea celor două Custuri sunt sălbatice, frumoase, oarecum cvasivirgine. Și lupta nu e pierdută, tot se poartă himenopastia, deci oricând se pot „revirgina” păduri! Ba chiar „seculariza”! (inclusiv în sensul real, din DEX)…
himenop[L]astia (o literă păpată)
Minunat articol! Va mulțumesc. Îmi puteți da o adresă de email sau un telefon al domnului pădurar care v-a dus la pădurea aceea? Va rog. Și eu am fost dar numai puțin.