Izvorul Albastru al Izei, dincolo de aparențe

Recorduri și surprize

Teoretic, Izvorul Albastru al Izei este un punct de atracție turistică din capătul Văii Izei, cu acces auto pe drum pietruit modest. Un fel de fund de sac aparent, dar culmea, căutat de turiști. Locul în sine este o mostră de lamentabil kitsch și vădit dezinteres…, dar în realitate, el are de oferit mult mai mult decât arată la prima vedere.

Din drumul naţional 17C, de la Săcel spre Moisei, ajuns în vârful Dealului Moiseiului, cotești dreapta pe uliță și dai pe loc de prima mostră de românism. Un refugiu turistic pus în sat… între case. Inutil fiind, a fost înmânat Salvamontului care… a pus un banner. Atât. Nu e nimeni, nu e deschis, nu deservește pe nimeni și nimic. Urmezi drumul, ai de părăsit asfaltul și o iei pe drum de piatră, pe deasupra defileului Izei. Aproa­pe altă Iză decât cea pe care o știți… e una furtunoasă, ce cade în cascade, mărginită de stânci monumentale. La un moment dat, se deschide o poiană imensă, e Preluca Izei. Cu case, gospodării, nelipsitele bălți cu pește ce se alimentează din minuscula Iză. Apoi, ajungi la Iz­buc, la Izvorul Albastru. Permanent, aici vezi turiști, veniți ba pe jos, ba cu mașina. Mai toți pleacă dezamăgiți… și nu prea înțelegem de ce. Dar firesc ar fi să luăm Iza de la izvor, mult mai din sus. Pentru că sunt de văzut lucruri mult mai interesante și de înțeles fenomene naturale impresionante.
„O luăm înainte spre Pasul Pietrii și intrăm pe Valea Chelaru, din dreptul unui depozit de bușteni, pe stânga. mergem pe un traseu turistic marcat și abandonat, semnalizat cu triunghi roșu. (n.r.- dacă nu ai mai fost, ai mici șanse să ajungi la destinație, pe alocuri drumul însuși dispare, luat de ape, cărarea se transformă în râpă). Ie­șim în șaua unde reîntâlnim marcajul triunghi roșu, dar e cel nou, refăcut, ce vine de la Tăul Muced. Coboară apoi în Poiana Ponorului, unde e un refugiu al speologilor. Și ajungem la Ponorul Izei, format de Izvorul Bătrâna. Suntem într-o zonă cu fenomene endo și exocarstice”, ne îndrumă montaniardul Ionică Pop. Da, revenirea pe traseul marcat, din pădure destul de sălbatică, plină de doborâturi, dar cu atât mai frumoasă, ne aduce în zona circulată… adică apar peturi, doze, sticle de iaurt, conserve de pește, aruncate aiurea. Focuri făcute care-unde. Pe traseul Văii Chelaru, reușim să găsim chiar ciuperci, datorită umezelii, deși e o secetă cumplită. Mai un gălbior, mai o oiță, mai din cele de neatins. În aceeași categorie intră și superba floare Aconitum/Călugărița/ Wolfsbane, e o floare considerată a fi una dintre cele mai otrăvitoare din zona noastră. Destul de comună, câtă vreme ea a stat la baza otrăvirilor de la romani la chinezi, de la poțiuni la vârfuri de săgeți. E albastră-violetă, cu o floare ce pare a fi ca o bonetă deasupra unui cap. Chiar frumoasă. Dar ajun­gem la peștera/po­nor, absolut impresionantă. Con­form speologilor, are o lungime de 2440 de metri și o denivelare de minus 170 de metri. Captează apele oarecum straniu, în direcția total opusă curgerii firești, la vale, dar explicația e dată de întâlnirea rocilor, calcare eocene în contact cu șisturi cristaline, de-a lungul unor falii. E cea mai mare peșteră din Maramureș, pe versantul nordic al vârfului Bătrâna din Munții Rodnei. Ea, peștera, se află la 1302 metri altitudine. Intrarea în peșteră e monumentală și impresionantă, scriu speo­logii, apele ajungând pe fundul unei doline de 30 de metri adâncime printr-un scurt canion. Apa intră în ponor și iese… în izbucul Izei, cu observația noastră că, la momentul vizitei noastre, înainte de recentele ploi, era o secetă cumplită și nu era urmă de Iza!!! Intrarea e spectaculoasă, într-adevăr, dar greu de abordat fără funii, pentru că jos era o temperatură de maximum 10 grade Celsius, comparativ cu cele 30 de sus din poiană! Așa se face că era condens, stâncile erau ude, deci nu era loc de cățărare liberă. Revenim la specialiști: „Galeria de intrare are 300 metri lungime, se parcurge greu din cauza celor trei cascade de 3,5 și 15 metri, a debitului cu creșteri rapide și a buștenilor aduși de viituri. Se ajunge într-o sală impresionantă de 120 metri lungime, 30 metri lățime și 15-20 metri înălțime. Aici se află un depozit argilos de culoare albă, numit argilă de Iza.” Apoi, e o înșiruire de galerii, unde corzile sunt necesare, inclusiv la porțiuni inundate. Există și o galerie a Concrețiunilor, cu stalactite și stalagmite, bine ascunsă. „Accesul în peșteră a fost blocat vreme de 20 de ani, după anul 2000 s-au reluat expedițiile”, scrie Ghidul peșterilor. Vă rămânem datori cu o intrare mai profundă, mai pregătită, revenim. Locul are și legende. Inclusiv cea a unui râu nemaivăzut, care face o piruetă de 360 de grade în subteran. Nu e chiar așa. Din poiana de deasupra ponorului, a intrării în peșteră, se vede Culmea Bătrâna, iar de pe traseul de întoarcere se vede Muncelul Râios sau Capul Muntelui, de pe limita cu Bistrița-Năsăud, de 1302 metri altitudine.

Legendele locului vor­besc despre mai multe conflicte între satele Moisei și Săcel, în care moiseienii ar fi amenințat că opresc pârâul Bătrâna și anulează Iza, trimițând apa pe alt traseu. Apoi, mai recent, în anii 2000, un proiect năstrușnic făcut, culmea, cu acordul județului, încerca să oprească Iza mai în aval, s-o stăvilească cu un baraj și să alimenteze cu apă toată Valea Vișeului, de la Moisei până la Petrova. Cu riscul de a seca definitiv sau pe ani buni Iza de pe Valea Izei, cu un efect dezastruos. Iar au fost certuri, conflicte, dar intenția a fost serioasă, terenul a fost chiar achiziționat, pentru locația viitorului baraj!! Dar haideți să revenim în istorie și mai mult. Ponorul/peștera cu pricina a fost loc de ascuns încă de pe vremea războaielor mondiale, ba poate dinainte. Așa se face că al nostru colaborator a avut următorul dialog cu o bătrână moiseiancă: „Da’ știi unde-i Ponorul, peștera?/ Da cum să nu știu? Acolo ascundeam fetele când o venit muscalii (rușii, moscoviții) la noi./ Și voi, femeile, nu v-ați dus?/ Noi nuuuu…” Iar glumița are sămânța ei de adevăr… În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, dar și al primului, moiseienii erau duși ba pe front, ba la detașamente de muncă, aiurea. Femeile, singure, aveau de supraviețuit. În urma acelor vremuri, s-au păstrat câteva strigături de la nunți, considerate azi doar haioase, dar cu conținut adânc, greu. „Ține Doamne haboru (n.r. – războiul în lb. maghiară)/ Măcar înc-un an de-amu!””. Sau „Vie ba­dea, n-a veni/Vie poșta cu banii!”
Revenim de la legende la realitate. Uneori, tristă. Pe cât e de căutat locul, pe atât e de… pierdut în timp și spațiu. Ponorul e greu de găsit. Cu traseu superb, dar bâjbâind. Jos, la locul unde apa iese din peșteră, de sub stânci, e deja o pseudocivilizație a… Văii Izei. Oprești mașina, parcare nu. În dreapta ai o fostă cabană silvică, părăsită, deși încă pare sănătoasă. Pe o baracă din lemn, gen fânar, ai vreo 6 îndrumări diferite, un haos. Drept înainte vezi o cabană în construcție, atât de primitoare încât de la intrare ești avertizat să nu intri, cu semne și gălăgie de muncitori. Lemne peste tot, un po­deț peste apă pe care-l treci cu mașina doar dacă ești inconștient, din bușteni aliniați, necurățați, ne-nimic. În stânga ai cărarea spre Izbucul Izei. Te însoțește o instalație rustică absolut inutilă, un traseu de canalizare a apei către o roată de moară ce macină ni­mic. Pe uscat. Nu func­ționează, în schimb putrezește. De la izbuc coboară turiști de rit nou, nimeni nu răspunde la salut, toți sunt veniți „cu jeepul”, n-au cultura muntelui. În poienița dinaintea Izvorului albastru, e plin de mizerii, în ciuda unei încercări de organizare făcută de cei de la Parcul Național. Panouri, mese, îndrumări, anulate de șervețele, hârtii (ne)igienice, peturi arse sau nu, doze. În fine, izbucul. Superb ca locație. Albastru și nu prea, dar într-adevăr limpede ca lacrima e acolo apa Izei. E Iza deja, cea care, mai în aval, a dat naștere unei civilizații de-a dreptul. Înainte de stânca de sub care iese, este un podeț de lemn, rupt de când îl știm, era așa și acum 10 ani. Dar izbucul în sine… poartă amprenta noastră, a ceea ce-am devenit noi. Nu numai că nu sunt turiști cei ce vin, dar au împrumutat și sechele europene… „de pă Italiea”. Locul izbucului e plin de bani aruncați, l-au confundat cu Fontana di Trevi din Roma, unde se aruncă bani și-ți pui o dorință!!! Ceva mai grosolan e greu de văzut undeva, la munte. Și sunt rar monede de leu, de obicei sunt eurocenți…
Revenim spre Săcel și Valea Izei, pe drumul pietruit, cu senzația că e mare păcat de acel loc superb. De acele fenomene geologice, de pădurea care s-a conservat prin interdicția de tăiere. Deși pe alocuri vezi evidente urme de exploatare. Așa cum la coborâre vedem și o cabană de vânătoare la urs, antipatică, pusă șmecherește la drum și la râu. Cu fereastră cu apărătoare metalică, să nu cumva să te atingă animalul, să nu cumva să ai sentimentul de pericol, fiorul acela ce definește vânătoarea adevărată… Coborâm spre presupusa civilizație. Deși acea civilizație ne ridică un mare semn de întrebare… Cât de firesc este, sanitar vorbind, ca pe Iza în jos să se înșiruiască ba stații de epurare a apelor uzate, care deversează ape în Iza, ba prize de apă pentru alimentarea cu apă potabilă a satelor, din pânza freatică a Izei? Nu se întreabă nimeni cât de sănătos e să bei de unde alții se c…?!?