Am fost în Paradis! Urși, cascade, plante carnivore, ciute, tăuri și… abuzul făcut de om

Am abordat porțiunea cel mai puțin umblată din munții Gutâi-Igniș, în două ture separate. Am găsit mult peste ce ne așteptam, în sens bun și-n sens rău, în egală măsură. Am fost induși în eroare de marcaje, la fel ca și de lipsa lor.

Spre Poiana lui Dumitru, pe ploaie

Am umblat prin una dintre puținele ploi la drum, pornind din Baia Mare prin Blidari. Spre Poiana lui Dumitru. Înainte de a urca sus, în munți, observi că te urmăresc fel de fel de instalații de microhidrocentrale. Printre ele, vezi și frumusețile. Cum se termină vilele, ai pe dreapta, ușor ascunsă, cascada Blidari, dar urmărești drumul forestier/de exploatare și dai de o carieră de granit, nu înainte de a lăsa în stânga Piatra Bulzului și în dreapta Piatra Caprei, Jgheabul lui Pali și Piatra Lupului, superbe stâncării, despre care oamenii de munte spun că adăpostesc bârloguri de urși. Înaintezi pe drum decent, inclusiv pentru automobil, și ajungi la cascada Ștur, frumușică. Apoi, urci serpentine și dai de un.. lac al microhidrocentralei, și el bine ascuns. Apoi de alte clădiri ce acumulează sau au acumulat apa, odinioară, cu rezervoare, baraje etc. Vestea bună e că drumul e bun. Iar pe ploaie, ai cascade și repezișuri de apă oriunde întorci capul. Te veghează și pe acest traseu stâncării frumoase, pe stânga Piatra Holmului, pe stânga cea a Sturului. Scăpată de MHC-uri, valea Sturului e superbă, furtunoasă, are ici-colo pereți de stâncă și cascade. Și ieșim în Poiana lui Dumitru. La 1003 metri altitudine. Odinioară, aici erau stâne, în anii 80. Acum, o legendă bine conservată a făcut lumea să fugă de areal, de teama urșilor. Trecem pe lângă o cabană silvică modernizată, apoi dăm de încrengături și păienjenișuri de drumuri forestiere. Se taie masiv aici. Dacă o ții înainte și nu ți-e milă de mașină, treci prin Pasul Ștedea și ieși în… drumul județean pietruit ce dă din pășunea Tătaru spre Izvoare și spre Firiza!! Dar nu ne-am terminat treaba pe aici, așa că întoarcem în Poiana lui Dumitru și o luăm în stânga, să vedem toată zona. Teoretic, logic și firesc, un om la munte se ia după cele mai recente marcaje turistice, se presupune că sunt cele mai bune, mai împrospătate. N-o faceți…mai bine luați o hartă bună. Marcajele nu îți arată care drum duce încotro, care e de picior, de bicicletă, de mașină, ori de motocicletă. Ieșim în Poiana Lungă și mai urcăm. Pe de o parte, drumul ne duce în vârful Stânelor, suntem deja în județul Satu Mare! Plin de drumuri, de toate categoriile, e foarte ușor să te rătăcești aici! E plin însă și de mlaștini, de turbării, ne salută și o superbă ciută, mai degrabă curioasă decât speriată. Ciuta însemnând „a cerbului” iubită, nu a căpriorului, adică de talia unui vițel, nu a unei capre! Ruta ne duce la Tăul lui Dumitru, la Poiana Brazilor, de unde încep să se vadă culmi, în ciuda ploii. Dacă insistăm să mergem înainte, putem ieși spre Săpânța. Aici avem, ne spune montaniardul Ionică Pop, o plantă atât de rară, curechiul de munte – Lingularia sibirica, ce ea singură putea obține declararea zonei ca Sit Natura 2000. Dacă ne învârtim pe după vârful Pleșca Mare-1292 metri altitudine, putem coborî în pășunea Tătaru, una dintre cele mai întinse din România, îm­păr­țită și disputată între trei comune! Nu o facem, întoarcem, recunoaștem, dezgustați de tăierea masivă a pădurilor de aici și speriați puțin de starea drumurilor, dar revenim!

Spre Iezerul Mare și înapoi spre Baia Mare

Revenim după două zile, în aceeași zonă, pentru a o schița în memorie definitiv, cu (mai) tot ce are de oferit. Sigur, am atins doar suprafața, ne rămân pe altă dată stânca Biserica Vuxii, cascada Strungi și poate chiar cascada Ciuroi, la următoarea ploaie serioasă. De pe valea Marei, din Sat Șugatag, urcăm pe drum nou, îngust, dar frumos, spre câmpul Tătaru. Ajungem la un cerc de asfalt care sugerează final de traseu deși… el abia începe. O luăm la pas în stânga și după 15 minute ajungem la tăul Iezerul Mare, una dintre cele mai frumoase zone umede din Maramureș. Turbărie cu lac, la 1014 metri altitudine. Superb loc, unde cunoaștem plante total diferite față de ce vezi… la 200 metri mai încolo. Facem cunoștință aici cu planta carnivoră Roua cerului, e mică, abia acum crește. „De fapt, e o plantă insectivoră, nu carnivoră… Drosera rotundifolia se numește. Are perișori acoperiți cu o sevă vâscoasă, în care rămân insectele prinse. Dar nu e singura plantă interesantă de zonă umedă, și mușchii sunt aici deosebiți, aș adăuga și Bumbăcarița, despre care se spune c-ar fi fost folosită de femei în perioada sensibilă, înainte să aibă acces la produsele moderne”. Plecăm de la Iezerul Mare, nu înainte de a afla de la un păstor că „scenariul Mara” se repetă și la ei, o seamă de băieți deștepți iau subvențiile de pe pășune, iar proprietarii de oi nu numai că nu beneficiază, dar mai recent li s-a pus în vedere să nu mai urce cu oile în pășunea satului… Așa aflăm că se fac mari afaceri cu crotalii (oglinzi le zic sătenii), din urechea animalelor. Se scanează, se cer de la veterinari, se împrumută din alte locuri, tot e cu singura țintă de a scoate cât mai mulți bani de la APIA cu cât mai puțină muncă sau deloc. Ce-i drept, din acest punct de vedere, superbul Câmp Tătaru e acum trist… erau peste zece stâne de câte ori mergeam acolo, acum am văzut doar trei…pe un câmp de sute de hectare! Odinioară, erau de la zece stâne în sus, plus vreo 300 de bivoli, ultimii au dispărut cu totul acum. A existat și un proiect ratat aici de creștere liberă a animalelor, ca-n Argentina, ca pe Preluci, dar a eșuat. Continuăm traseul și ne luăm curaj de a coborî pe un drum pietruit rău de tot, cu granit sau bazalt, o piatră mare și tăioasă, necălcată de vreun utilaj. Se și văd urme unde tractoarele au preferat să ocolească prin câmp drumul pietruit… Mare greșeală, am tremurat la gândul că ne tăiem cauciucurile în cea mai întinsă pășune din Maramureș. Cu greu, cu emoții, ieșim la podul de deasupra Cheilor Tătarului, pe drumul județean ce urcă din satul Mara, pe lângă barajul Runcu, spre platou apoi coboară spre Izvoare și-sau Blidari și Firiza. Oprim, ne dezmorțim o ora prin Cheile Tătarului, în care apa, după ploi, era incredibil de furioasă. Cu doi ani în urmă, urcam cheile sărind din piatră-n piatră, cu efort și cu cățărare, dar nu foarte greu. Acum ar fi fost un gest nebunesc și exagerat de periculos, din cauza debitului. Urcăm apoi în Câmpul Tătaru, unde montaniardul ne amintește legende, cum că numele ar veni de la o luptă cu tătarii, ba atâta sânge ar fi curs încât un pârâu a rămas până azi denumit Apa Roșie. Tot acolo, evident din cauza unei roci interesante, avem și Poarta Roșie, care străjuiește drumul județean de pământ. Odinioară înțesată de parchete și de depozite de bușteni, acum e incredibil de liniștită valea Runcului. Doi motocicliști, atât. Sigur, când trecem pe lângă un canton silvic, așezat exact la coborârea drumului de pe Poiana lui Dumitru pe la Ștedea, e plin de bușteni. Un munte de bușteni. Dar da, marcați, perfect legal. Ieșim spre Izvoare, apoi pe Valea Neagră spre Firiza și spre Baia Mare.
Avem desigur și o concluzie. Toți povestesc și se laudă cu „potențialul lor turistic”. Din tot Maramureșul, cu câteva excepții memorabile, gen Borșa Știol sau Culmea Prelucilor, abia aici am simțit cu adevărat acel potențial, abia aici ai ce vedea, dacă știi ce să cauți, zile la rând, ba îți rămân lucruri și locuri nedescoperite, adică motive de revenit.