Colonizați și prădați • Maramureșul a fost „muls” secole la rând, sistematic

De când cu teoriile conspiraționiste, orice idee creață e luată de bună, mai ales dacă „scrie pe Facebook”. E plină deja lumea de cercetători. Care se documentează „dimineața pe wc”, de pe Facebook și de pe de site-uri dubioase.
Așa au apărut dacopații la noi, potrivit cărora noi am fost primii, am fost centrul Europei, i-am învățat pe toți să scrie. Aaaa, și tunelurile plus energiile stelare. Dar un fir de adevăr există. Încă de pe vremea Romei Antice, țara noastră mai cu seamă zona Carpaților, a fost o “vacă bună de muls”. Au continuat popoarele migratoare, apoi maghiarii, austro-ungarii, turcii, tătarii, Uniunea Sovietică. Apoi, boierii de rit nou, postcomuniștii. Culmea e că tot ne-a mai rămas câte ceva! Fără pretenția de a reinventa și rescrie fapte-adevăruri-evidențe, vă facem o listă a resurselor naturale ale Maramureșului, exploatate și abuzate peste secole. Cu autori cu tot, până în zilele noastre!

Munții noștri aur (mai) poartă?

Prima certitudine indiscutabilă, scrisă de istoricii Romei și redocumentată de National Geographic în anii 90, după recuperarea de FBI/Interpol a brățărilor dacice din circuitul subteran al obiectelor de artă furate, este că Imperiul Roman a dat cea mai mare lovitură financiară odată cu cucerirea Daciei.

Conform National Geographic, Traian a plecat cu aur în valoare de jumătate de milion de lire sterline și cu argint în valoare de un milion de lire sterline, cea mai mare comoară subtilizată a lumii antice. Împăratul Marcus Ulpius Traianus a construit Tropaeum Traiani și apoi Columna, ca mărturie. Și Forum Traiani, tot din acel aur. Și „autostrada” Via Traiana, o extensie a celebrei Via Appia, spre Brindisi, apoi Via Traiana Nova, spre Marea Roșie. Mai mult, Traian a făcut o reformă monetară grație aurului dacic, a scos pe piață monede mai multe, dar „devalorizate” de la 3,04 grame-dinarul de argint la 2,88 grame. În domeniul social, aurul dacic a susținut programul social Alimenta, cu care Traian a susținut copiii săraci și orfani din toată Italia, inclusiv cu hrană și educație, scrie Wikipedia. Evident, aurul transilvan și cel maramureșean, în cazul nostru, și-a găsit ulterior alți stăpâni pofticioși: stăpânirea maghiară, apoi cea austro-ungară. Ba în cazul Cavnicului și investitori englezi, vezi Logolda. Mai recent, la aurul maramureșean au poftit australienii, ba alții din Kazakhstan. Cu ce ne-am ales noi? Cu praful (de steril) de pe tobă, ei… cu aurul în tolbă! Cel care ne-a și scurtat speranța de viață a noastră, a maramureșenilor din zonele miniere, cu ani buni. Stau dovadă a exploatării masive a aurului, la noi, Dealul Minei din Baia Sprie, dar și Monetăria, actualul sediu al Muzeului de Istorie a Maramureșului. Și știți ceva? Încă avem aur destul, dar e din ce în ce mai greu, dacă nu imposibil de exploatat.

Aur verde de nu se vede pădurea de copaci!

În anul 1199 avem prima atestare documentară a Maramureșului ca fiind… o pădure în care regele Emeric al Ungariei a suferit un grav accident de vânătoare, iar momentul e surprins într-o diplomă dată comitelui Laurențiu, ce i-ar fi salvat viața. Nu și mâna pierdută, în urma căzăturii și a loviturilor date de calul speriat. Odinioară, Maramureșul era acoperit cu păduri pe 70% din suprafață (evident, Maramureșul istoric, dincoace fiind zonă mai de deal și chiar câmpie). S-a tăiat pădure în Maramureș? Dintotdeauna. Lemnul a fost întotdeauna material de construcție și sursă de energie. Apoi, au descoperit și alții pădurea Maramureșului. Așa se face că de pe Vaser, în vremea Imperiului și nu numai, plecau plute din bușteni, ce luau și încărcătură de sare de la Coștiui sau Ocna Șugatag ori din Slatina. Plutele coborau pe Vișeu, pe Tisa apoi, după care erau trase cu cai în amonte pe Dunăre spre Budapesta sau mai departe. Scena este imortalizată, de altfel singura de gen, în pictura veche a bisericii din Lunca la Tisa. Unde într-o scenă biblică apar plutașii de pe Tisa… Însăși minoritatea germană de țipțeri fusese adusă de împărăteasa Maria Terezia aici, la Vișeu, pentru activități de exploatare a pădurii, iar ei au construit baraje, au condus spre exploatarea serioasă. Dovada că activitatea era foarte rentabilă este momentul revoluției industriale, a gaterelor. Care, cel puțin în Maramureș, au fost ba ale maghiarilor, ba ale evreilor, după venirea lor dinspre Galiția. Apoi, pădurea s-a mai exploatat o dată la modul barbar, după Al Doilea Război Mondial, când România a avut de plătit despăgubiri Rusiei, Uniunii Sovietice. Acele SOVROM-uri erau efectiv companii de exploatare masivă și de transfer spre Rusia a tot ce avea mai bun România. Aici, în Maramureș, o mare parte din pădurile actuale au exact acea vârstă, de 75-80 de ani, de la momentul raderii totale a mai multor zone împădurite (pădurile de deasupra Pășunii Tătaru, pădurile dintre Cavnic și Băiuț etc). Ulterior, după 1990, s-a tăiat masiv, haotic și aiurea, spre beneficiul câtorva “băieți deștepți”, care au hrănit partide și guverne. Mai încoace în timp, se taie ceva mai organizat (SUMAL, fie-ți numele lăudat!!), dar se taie, doar regulile instituite au mai subțiat jaful. Dar au apărut înțelegerile la nivel înalt, așa au apărut celebrii austrieci cu fabrică în centrul țării care au exploatat cât au putut în Maramureș. Dar și fabricile de mobilă ce lucrează oarecum în stil Lohn pentru o imensă companie suedeză, consumă îngrijorător de mult lemn autohton.

Alte cele de dat/cărat

Să nu ne imaginăm „colonia Maramureș” prădată doar de aur și de lemn. Mai avem destule. Așa se face că sarea, odinioară adevărat aur, a fost dusă masiv de aici. Doar noi n-am știut aprecia sarea cum au știut alții. În Coștiui, apoi la Sighet a existat administrație a Sării, subordonată, ca Monetăria din Baia Mare, direct ministerelor Imperiului sau Regatului. Austriac-maghiar, deși să nu ne imaginăm că România, ulterior, a refuzat să care de la noi aur, sare, lemn…Ungaria, prin grofii așezați aici, a beneficiat și de vânatul omniprezent, la fel ca de grânele de pe Culoarul Someșului, nu întâmplător acolo le erau casele de vară. Iar unele obiceiuri nu se uită ușor. Ungaria continuă să cumpere lemn de foc din Maramureș, de asemenea fir­me maghiare încurajează sătenii, inclusiv oferind sămânță, în­gră­șă­minte, combustibil la prețuri decente, să cultive floarea soarelui, soia, grâu etc, pe care le cumpără la primul preț, vezi zona Codru. Le regăsim evident pe rafturile supermarketurilor, nu? Uleiul, făina, semințele. Mai nou, aflăm că și balastul din râuri ia calea Ungariei, este cerere. Nu doar lemnul de foc.

În fine, mâna de lucru

Cu sute de ani în urmă, cei care au început să ia de aici „mână de lucru” au fost tătarii, care vânau sclavi pe care îi revindeau prin Crimeea, la târguri. Au trecut ani, sute, mâna de lucru de Maramureș, puternică/neobosită, a devenit iar marfă. Sunt sute de maramureșeni plecați la muncă în lume, din fiecare sat, câtă vreme Statul Român nu s-a îngrijit să le dea de lucru și să beneficieze de pe urma forței de muncă. Cel mai evident exemplu este cel al maramureșenilor care în anii 70-80 plecau la coasă și la munci agricole în Bihor și-n Banat și reveneau cu grâne. Ei și urmașii lor pleacă acum la munci agricole în Spania-Germania-Olanda etc, tot pe sezon agricol, tot pe trei luni. Și revin cu bani și cu mașini, dar atât de scârbiți de agricultură încât vezi terenuri nelucrate acolo unde odinioară era o blasfemie, erai rușinea satului…