Mi-a fost dat să mă nasc într-un sat cu muntele în față. În pruncie, ne întreceam să găsim o asemănare a Gutâiului cu ceva din lumea noastră trecătoare. Un coleg isteț ne-a spus că muntele nostru, văzut de la biserică, seamănă cu un leu în stare de odihnă. Și așa mi-a rămas în minte. Muntele mi-a rămas aproape, deoarece a rămas un loc fabulos, în care mi-am făcut prieteni. Mai bine zis, aspirația spre vârf, spre țuranul de piatră, era vectorul sufletesc necesar oricărui om care se oglindește în urcare. După ce am părăsit traiul la sat, venind pe străzile unui oraș, muntele nu uita să mă cheme. Dar semnul făcut de ochiul muntelui și al văii era adresat multor prieteni. Da, în oraș am întâlnit oameni ai muntelui, care socoteau cartea de căpătâi a vieții lor tocmai natura și istoria locului ca viețuire.
Așa s-a întâmplat și cu Gheorghe Hidegcuti, pe care prietenii și familia îl dezmierdau Gigi. Ni s-a dat să fim vecini, să locuim pe aceeași scară, să avem garajele aproape unul de celălalt. Da, garajul la oraș este, nu de puține ori, o Poiană a lui Iocan, unde se adună prietenii și pun țara la cale. Dar și sufletul omului, suficient de încorsetat în betoane. Aici cuvintele țineau locul muntelui. Gigi era omul care înfrumuseța locul, umaniza ceasurile de întâlnire, era curios, dar genera și multe întrebări. Necesare omului să guste ceva din bucuria mirării aproapelui. Și mai ales a cunoașterii lui. El știa, în întâlnirile noastre aleatorii, să alunge ceasurile fără sens, timpul nefolositor. Avea arta de a-l ridica pe om spre dăruire, deoarece simțea că este nevoie în lumea asta de lumina lăuntrică a fiecăruia. Era fascinat de farmecul cuvintelor și prețuia știrile din cotidianul trepidant.
Aici eram aproape de pojghița realității, căreia, deseori, încercam să-i deslușim ascunzișurile. Gigi Hidegcuti făcea parte dintre oamenii firești ai acestei lumi, care fascinează prin magnetismul sufletului discret. La nevoie era deosebit de săritor. Inginerul din el ne transmitea și rigoarea și demnitatea profesiei. Și-a făcut un colțișor de trudă, unde, alături de Romi, căutau să primenească învechirea și defectele din universul nostru casnic. Doamne, ce secetă de meșteri pricepuți este în jurul nostru! El era piesa necesară din angrenajul unui sistem de care oamenii au atâta nevoie. Bătea drumurile și ulițele Maramureșului, tocmai pentru a-și bucura semenii la ei acasă. Cu lucrul bine făcut.
Apoi, ne-a apropiat și sunetul locurilor natale. În special spațiul Marmației, pe care l-am locuit și eu o vreme, și unde Gigi avea rădăcini de familie. În geografia aceasta de suflet ne-am refugiat de multe ori. Cu bucuria reînvierii unui timp în care locuiau prieteni comuni. Discreția lui era cuceritoare! Era priceput la lucrurile simple, care armonizau viața. De la primenirea scării, la repararea duliei din garaj. Ce minunați sunt oamenii aceștia care, deși cu studii superioare, țin să repare lumea simplă din jur, de care avem atâta nevoie. Dar Gigi avea și arta evadării din cotidian. Căuta, aproape cotidian, singurătatea muntelui. De multe ori mă invita să revăd muntele Gutâi, ori locurile tinereții mele: Izvoare, Pleșca, Bandrea, Runc.
Cu un prilej, ne-am întâlnit în preajma Muntelui. Dimpreună cu doamnele Lili și Viorica ne-am bucurat de fascinația unei toamne de neuitat. Mi-am adus aminte de un distih dintr-un cântec popular, care mi se pare potrivit pentru Gigi: „Da, și muntele că-i munte/ Și tot are doruri multe.” A rămas dorul care este o apăsătoare povară sufletească. Acum, Muntele îi duce dorul, deoarece omul a plecat pe neașteptate în lumea cea Mare, în urmă cu un an și mai bine. Am scris acest text și ca o mântuire, ca o mângâiere.
Când a plecat, Gigi ne-a lăsat umbra în preajmă. Semn că trăiniciile care funcționează cu suflet se adeveresc. Și nu uităm că Muntele îi duce dorul. Suntem în primăvară, dar Gutâiul este acoperit de omăt. I-ar fi plăcut lui Gigi acest peisaj fascinant!
