Am purces duminică în Sighetu Marmației, la punctul de trecere a frontierei, să vedem cum și dacă ne-am organizat noi, maramureșenii. Ca oameni, ca autorități. Am avut surpriza să vedem o mostră de organizare decentă, firească, atât instituțională, cât și la nivel de oameni simpli. Cu excepțiile de rigoare, pe care evident le vom puncta, am fost mândri de maramureșenii noștri!
Oficialități, instituții, la post
Prima oprire am făcut-o în gara legendară a Sighetului. Gata încărcată de istorie, fără aceste evenimente. Liniște, dar nu inactivitate. Șeful de gară avea în birou o refugiată, ce se interesa de curse, așteptată afară de o femeie mai în etate. Aflăm că s-a suplimentat numărul de vagoane și că de miercuri-joi încoace, aproximativ 20-30 de ucraineni pleacă cu trenul spre Cluj sau spre București, în funcție de destinația pe care o aleg.
Te și prinde un fior acolo, gara aceea, teoretic una absolut obișnuită, e sinistră de-i știi istoria, de aici au fost aruncați în vagoane și deportați zeci de mii de evrei, cu ținta finală… lagărele de concentrare. Ajungem însă în punctul de trecere a frontierei, unde e zumzet, vânzoleală. Pe cât e de liniștit orașul, pe atât de viu și de agitat e acolo, în vamă. La o primă vedere, pare haos, dar nu e. Sunt oameni ce așteaptă pe marginea drumului (vom afla ce…), sunt corturile unde oameni cu suflet au adunat de toate, de unde li se oferă mâncare sau ce au nevoie. Vin și pleacă, firesc, mașini de Poliție și de la alte instituții de forță și e firesc, e normal, așa trebuie să fie. Vedem tineri cu veste de-ale fundațiilor cunoscute, vedem reprezentanți Crucea Roșie, ce îndrumă pe cei ce vin, destul de speriați și de firav, prin vamă. Vedem „artileria presei”, fotoreporteri, cameramani cu trepiede, reporterițe. Alături de ei, inimoasa purtătoare de cuvânt a Poliției de frontieră tocmai descâlcea ițele situației unui nigerian. Nu turist, nu student, ci venit la muncă, acum fugind din calea războiului. Îl vedem pe primarul orașului Sighetu Marmației, Vasile Moldovan, fost prefect al Maramureșului, care ne face un rezumat al zilelor de până acum. E obosit, dar nu pleacă de acolo. „Ne-am organizat din mers…n-am știut inițial cum să reacționăm. Am organizat inițial un punct fix aici, cu Poliția Locală.
Miercuri au venit familii întregi, înainte de declararea Legii Marțiale la ei. Majoritatea erau cu posibilități materiale, cu mașini, aveau cazări rezervate unii, ei au tot plecat spre Polonia, Cehia, Italia, Germania. Apoi, etnici români, care s-au refugiat la rude și la prieteni. Joi am început să avem aflux mai mare, acum au început să vină mame cu copii (n.r.- pe bună dreptate, e evident că cei ce fug au ascunși la ei bani, aur, tot ce aveau mai de preț). Am intrat într-o altă situație neașteptată, erau suspicioase, pe bună dreptate. Am organizat angajații Primăriei ce cunosc limba ucraineană, am pus traducător permanent, la intrare. Apoi, au sărit în ajutor preoții ucraineni. Au început să apară și ONG-urile, cu ajutoare. Cum am folosit preoții la traduceri, au început să se destindă, îi aștepta un preot… Am pus la dispoziție cazare, primele care au oferit au fost măicuțele de la mănăstirea greco-catolică. Pe vineri, deja eram mult mai bine organizați. Am dat angajaților primăriei ecusoane, veste, cei de la fundații la fel. Sâmbătă s-a făcut și acea ședință a Comitetului Județean de Situații de Urgență.
Au venit și aici, în teren, ne-au reproșat că e cam haos…dar acum, sincer… dincolo e război! Problema cea mai mare la acest moment este că dincolo sunt foarte mari cozi, la așteptare, la ieșirea din țara lor, se stă și 12 ore. Am vorbit cu consulatul României, a mediat astfel încât să ne lase să trecem dincolo, periodic, cu un camion mic, cât permite podul, să le ducem oamenilor ce așteaptă de toate necesare, mâncare, apă etc. În toată această perioadă, am avut cam 150 de cazați pe zi, de noi, autoritatea locală”, ne spune primarul Sighetului. Repetăm, într-adevăr, arată a vânzoleală, dar dacă urmărești atent, fiecare știe ce face, de la vameși la poliția de frontieră, la ONG-iști, la angajații Primăriei. Un exemplu ce l-am urmărit atent, trecea o femeie cu copil în cărucior. După verificarea de acte, s-a apropiat de ea un translator, au povestit, a fost dată în grija unei fete cu vestă de la o fundație, care a dus-o spre o mașină, i s-a oferit mâncare, apoi a plecat spre un loc de cazare. Sigur, sunt și scene care îți dau fiori, chiar dacă viața te-a pus în situații conflictuale. O femeie cu doi copii avea unul în cărucior, altul de mână plus un cățel de companie, nu a lăsat-o sufletul să-l părăsească. În mâna cu care ținea un copilaș, avea și o punguță cu bobițe/mâncare pentru cățel.
Nu e totul roz!
Nici n-ar avea cum să fie roz totul, dar există și pete gri în tot acest proces. Aflăm de la cei ce trec că motivul pentru care durează atât de mult e pentru că dincolo li se cere până la 200 Euro ca să-i lase să treacă! 
Cei ce traficau țigări știau de clasicul „interes/tradiția”, dar în asemenea situații ne pare inuman să faci așa ceva… acolo sunt copii ce stau în frig! Așa se face că unii au început să se organizeze altfel. Odată cu noi a intrat în vamă și mașina ISU cu barca aceea folosită de obicei pentru intervenții pe apă, (sună cam sadic, dar pentru cazuri de înec). Ni se spune „pe surse”, neoficial, că deja sunt unii care, din lipsa banilor, încearcă să treacă prin apă. Și nu doar ei, ci și bărbați care nu sunt lăsați să treacă prin punctul de trecere, cei ce nu vor să lupte. Sunt ajutați, evident, de foștii cărăuși de țigări, care cunosc rutele și vadurile Tisei… Informația nu e confirmată oficial, dar după cum știți, războiul reușește să scoată ce-i mai rău din om. Cu profitorii de război cu tot. De când e lumea. Și dacă auzim spus cu ură, în barbă pe ăștia nu-i schimbă nici războiul, referitor la vameșii ucraineni, suntem contrariați și de o seamă de sigheteni de dincoace care stau pe borduri și… așteaptă. Varianta oficială e că sunt de la ONG-uri și alții care își așteaptă rudele. Însă… ne-o confirmă și primarul Moldovan, întristat, sunt printre ei care au venit cu interes. „Mai țineți minte când ajungeți la mare și apar cei cu Cazare, oferim cazare? Ei sunt…” Uite cum poate arăta fața gri a ospitalității maramureșene…
Sighetul stă totuși cu fruntea sus!
Dar în ciuda a tot și toate, maramureșenii s-au organizat exemplar. Există grupuri de oameni ce transportă fugari spre alte orașe. Există cazări dezinteresate. În Sala polivalentă a orașului s-au adunat munți de mâncare și de haine. 
Cu un drum, am tras o fugă la stadionul municipal, unde s-a organizat o tabără de corturi, pentru refugiați. În așteptare sunt cei de la ISU, gata să ajute. Dar cel puțin până duminică după-amiaza, nu se cazase nimeni acolo, majoritatea vor să plece cât de departe de graniță ori s-au cazat la localnici sau la pensiuni. În centrul orașului, viața curge normal. În fața cinematografului e târg de mărțișoare. Oameni la plimbare, chiar dacă unii mai zic: „Hai să mergem în vamă să vedem ce-i…”. Dar dacă aveai de ales spre ce oraș să se îndrepte refugiații, oriunde în Maramureș, evident aș fi ales Sighetul, cu ochii închiși. Acel babilon de popoare a confirmat așteptările. Preoții ucraineni au sărit să ajute. Mănăstirile la fel. Aflăm că, în vid de translatori, primarul comunei Remeți a stat zi-lumină să traducă, iar la momentul sosirii noastre abia schimbase cu soția… director de bancă… ce servea de translator. Nici nu te puteai aștepta la altceva de la o zonă unde au conviețuit români, maghiari, evrei, ucraineni. Nu în cel mai pașnic mod, spune istoria, dar asta e deja cu totul altă poveste. Pentru altădată. Vom reveni cu detalii de la fața locului, ca să ne asigurăm că sunteți bine și corect informați.
Alexandru Ruja
