La mijloc de ianuarie, în anul 2022, pentru o clipă s-au împăturit toate covoarele vegetale din Maramureș. Vestea a trecut și pe alte meridiane, unde gestul a fost urmat într-o tăcere glorioasă. Au aflat aceste minunății ale minții profunde țărănești că s-a săvârșit din viață Doamna profesoară, preoteasa de Botiza, Victoria Berbecaru. Cea care a revitalizat cosmicul univers al covorului vegetal, cel născut din alchimia plantelor pământului și din tăria șoaptei de geniu a țărăncii din Maramureș. Și cum este vrerea trecerii vremii, și minunilor le mai scade strălucirea. Doamna Victoria a intuit clipa în care cerul din covorul maramureșean a început să fie mai noros. Și a purces la înseninarea lui. Au ajutat-o vocea pământului, prin miraculoasele lui ierburi, și armonia înlăcrimată din zestrea de covoare venită prin timp. A devenit veriga întru redevenire a unui miracol: covorul vegetal maramureșean!
Și o spun în deplină cunoaștere. În casa mea părintească era un covor vegetal adus de mama ca zestre. Dar i s-a dărâmat frumusețea. Și nu a avut un alt înlocuitor pe peretele dinspre răsărit. O auzeam pe mama vorbind cu femeile satului despre fibra acrilică. Care a năvălit prin casele noastre și a intrat în țesătura din covor. Era vremea invaziei trandafirilor aprinși și a peretarelor. Perioada mea de lucrător la Muzeul maramureșean din Sighetul Marmației mi-a limpezit diferența dintre covorul agresiv cu flori mari (ruji) și metafizica din covorul înstruțat cu miracolul plantelor de pe dealurile și văile noastre. Într-o zi, etnograful de prestigiu care rămâne, dr. Mihai Dăncuș, născut în Botiza, m-a luat de mână și m-a dus în satul natal să cunosc, la fața locului, renașterea unei podoabe a Maramureșului, covorul vegetal.
Miracolul purta numele profesoarei, preotesei Victoria Berbecaru. În casa ei, am înțeles cum se poate lega lumea una de alta, cum renașterea presupune muncă, intuiție, cunoaștere, dăruire, evlavie, credință și alte multe însușiri, care fac parte din tainele meseriei. Multe adjective și superlative au îmbogățit biografia Doamnei Victoria, și toate sunt potrivite pentru faptele ei. Ea a întrezărit adevărul esenței sufletești prin culorile din natură. A apropiat ochiul de calmul privirii din peisaj, prin coaja de lemn câinesc, de nucă verde, de arin, de ceapă roșie, de crușin și alte miraculoase flori din armonia unui sat. A adunat în jurul ei femei din Botiza. De la unele a învățat multe taine, pe altele, și nu puține, le-a prins în școala covorului, care dăinuie și astăzi. Și se vede din lume.
Că au început să vină la Botiza, atrași de mirajul covorului, academicieni, etnologi, universitari, ambasadori, oameni cuceriți de taina gândirii, artiști plastici. Din țară și străinătate. Aici l-am cunoscut pe academicianul Pompiliu Teodor. Spuneam la un vernisaj că așa s-a alcătuit Academia covorului de la Botiza. Aici a început un nou drum pentru o frumusețe maramureșeană, care acum încântă lumea. Covoarele Doamnei Victoria și ale celorlalte iscusite femei din Botiza au devenit zburătoare. Au ajuns prin multe țări. Începând cu anul 1978, când a avut prima expoziție la Sighetul Marmației, și până în anii apropiați de noi, Doamna Victoria a dus în lume frumusețea sufletului maramureșean. A priceperii femeii de pe văile și dealurile noastre.
Prin mesajul ei, Doamna Victoria a fost ambasador al sufletului românesc în multe țări ale lumii. Când a fost în Statele Unite, la New York și Washington, și-a prezentat scrisorile de acreditare țesute într-un covor de Maramureș. A rămas de neuitat expoziția covorului zburător, din metropola americană, realizată dimpreună cu artistul vizual Mircea Cantor, trăitor la Paris. Apoi, zecile de diplome de participare, de excelență, de onoare, omagiale au confirmat neodihna Doamnei Victoria, care a fost călăuzită de un har ceresc. Zadarnic vom căuta cuvinte mari, sticloase, nu vom putea înțelege până la capăt de ce ochiul este criteriul luminii și desenului din covor. Numai făuritoarele lui înțeleg asta.
Nu-l pot uita nici pe părintele Isidor Berbecaru, care a țesut, cu Doamna Victoria, covorul unei vieți laolaltă de o jumătate de veac. El și familia vor purta de acum povara tăcerii Doamnei Victoria. Se vor mângâia, precum și noi, cu frumusețea sufletului țesut în covoare, prin care se păstrează „statornicia și caracterul natural al culturii, spiritul unui popor, limba și artele”, cum ne spunea Eminescu. Că s-a întâmplat ca acest text să-l scriu tocmai de ziua lui de naștere. Când Doamna Victoria urca la cer, pe o scară tot de ceară, să culeagă flori de vară. Și să facă cerești covoare cu îngerii.
