În obiceiul meu cotidian, luni, după Anul Nou, am deschis ziarul nostru. Și am aflat două vești triste. Doi oameni de vază ai acestui oraș Baia Mare, ai acestui județ Maramureș, ai acestei țări, au plecat pe drumul veșniciei. Dacă pentru noi a fost un hotar dintre ani, pentru ei a fost granița dintre viață și moarte. Ultima a învins. Veneau din trupul unei istorii înverșunate, cu multe întrebări și cu puține răspunsuri. Calendarul spiritului lor era frământarea țării, evlavia pentru anotimpurile ei, suflarea de viețuire a trăiniciei acestui neam. Deși, în respectul meu de acasă, amândurora le acordam salutul de politețe al vârstei, erau pentru mine prietenii de spirit și de ideal. Cât a mai rămas din el. Da, două vești triste!
S-au săvârșit din viață profesorul Ignațiu Orha și colonelul Gheorghe Țocu. Cu fiecare, în ultimele decenii, am împărțit disperarea unei lumi, dar și exaltarea bucuriei de a ne ridica în înțelepciunea senină și curată, nădăjduind iubirea de oameni. Deși de profesii aparent diferite, unul profesor, altul militar, au avut un acoperiș comun: rostul și istoria acestui neam! Profesorul Ignațiu Orha mi-a fost și mie dascăl de încurajare pentru textele despre istoria românilor. Fiecare articol despre Basarabia, scris de mine, avea în sufletul Dumnealui, răstignit pe nedreptățile vieții politice, un ecou răsunător. Mă îndemna să fac ceva pentru frații de peste Prut. Ca modest argument, i-am dăruit cartea mea „Ochii Basarabiei,” cu multe dintre poveștile care au zămislit-o. Mă suna telefonic, să-mi spună că am făcut bine, dar nu este destul. Pleda pentru un curent național unionist, dar nu cu lideri politici. Ci noi, cei mulți, să facem Unirea, să ștergem hotarul de la Prut. Cu acesta a plecat departe.
Ne-am întâlnit și la Reprezentanța Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, unde am purtat dialoguri folositoare pentru entuziasm. Era preocupat de soarta Limbii Române în Basarabia. L-am asigurat că merge spre bine. Îi venera pe Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Emil Loteanu. Domnul profesor Ignațiu Orha a fost un bărbat al istoriei, mi-a susținut entuziasmul și mi-a pus în chenar firesc faptele reale ale istoriei noastre. A plecat un prieten de ideal istoric, un cadru didactic care a făcut operă în învățământul maramureșean.
Colonelul Gheorghe Țocu m-a fascinat prin devotamentul și anvergura respectului pentru Armata Română. Ne-am întâlnit în dialoguri aniversare la Casa Armatei din Baia Mare. În ultima vreme a fost președinte de onoare al Filialei Maramureș a Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza.” Da, cum spunea și familia, a fost un om minunat! Am răspuns în mai multe rânduri invitației lui de a participa la manifestările pe care le organiza. Am învățat de la el că omul, oricât de înzestrat în chemarea sa ar fi, el trebuie să iasă între oameni, tocmai cu chemarea, cu zestrea de omenie câștigată în viață. Da, m-am despărțit, dar nu numai eu, de doi prieteni venerabili, care m-au ținut treaz în interesul pentru istorie, pentru jertfa ostașilor români.
Profesorul Ignațiu Orha, un devotat al creșterii pruncilor la catedră, și un oștean, pentru care onoarea era jurământul de viață. Au plecat prin rânduita soartă a vieții. Au lăsat în urmă, pentru mine, semne adevărate. Nu știu dacă s-au cunoscut între ei, în viață. I-am adunat eu în ultima plecare.
De foarte mulți ani, cel puțin o dată pe lună, uneori sămptămânal, aveam câte o convorbire telefonică cu domnul prof. Ignațiu Orha. Despre ce? Întâi de toate, despre familie. Apoi urma, uneori chiar și mai bine de un ceas, discuții istorice sau teologice. Tatăl dânsului, fostul învățător Orha Avram din Rușeni, Satu Mare, a fost preot greco-catolic, hirotonit în clandestinitate, în anul 1975. Timp de circa două decenii, domnul profesor Ignațiu Orha a fost responsabilul (președintele) esperanțiștilor catolici din România, IKUE . Aveam despre ce vorbii. Ca și matematician, dorea răspunsuri concrete și din sfera teologică. Avea așteptări de la Biserică, ca aceasta să ofere răspunsuri clare, mai ales că Biserica Greco Catolică în 1989 a ”renăscut” și nu înțelegea unele concesii pe care aceasta le făcea. Cu două zile înainte de plecarea sa la Domnul, am avut ”bucuria” de a-i oferi ”binecuvântarea apostolică a Sf.Părinte Papa Francisc”, primită cu ocazia zilei sale de naștere. A fost ultima mea întrevedere cu dânsul. Cu o față zâmbitoare (și un trup în suferință) ne-am luat ”Rămas bun” . Domnul să-ți răsplătească iubirea pe care ai avut-o și oferit-o familiei, celor dragi, dar și țării (Mari).