Marin Sorescu numea luna decembrie, începând cu ultima jumătate a secolului trecut, drept una tragică pentru literatura română. Acest mare scriitor român, o personalitate aparte, inconfundabilă, performer în toate genurile, care rămâne Marin Sorescu, nebănuind că și el va îndolia cultura română tot în luna decembrie. În 8 decembrie 1996, la doar 60 de ani, el moare în condiții nedeslușite nici până astăzi. În Sorescu s-a manifestat grația divină sub formă de inspirație. Iar la Nichita, soarta a citit de la dreapta la stânga ziua de naștere, și a devenit ziua morții. Adică 13 decembrie. Trei uriași ai literaturii române au plecat spre țări mai calde în frigurosul decembrie. Așa, printr-o tristă premoniție, ultima lună a anului își merită denumirea soresciană. Dacă Nichita și Sorescu au dispărut mai aproape de biografia mea, moartea lui Nicolae Labiș aparține, prin destinul frânt, legendei. Pe Nichita și Sorescu am avut șansa să-i avem invitați de rang în Maramureș, la Sighetul Marmației și la Desești, dar cu Nicolae Labiș m-am întâlnit doar în manualele școlare, sau în cărțile unor contemporani.
Din păcate, opera și numele poetului din Mălini, acum sunt ținute în locuri uitate. Din când în când mai răzbat spre noi frânturi de curaj, cu aduceri aminte. Criticul Răzvan Voncu, cu o viziune lucidă, ni-l prezintă pe copilul teribil al poeziei românești, ca un spirit poetic abisal, însetat de absolut. Labiș era în egală măsură ispitit de fenomenul colectiv al revoluției, alta decât cea din 1989, dar și de cel strict personal al poeziei. Doar în câțiva ani, tânărul răzvrătit a dat dovadă de un curaj și un simț estetic, care anticipează o epocă de mare poezie românească: generația lui Nichita Stănescu. Celebră este scena dintr-un amfiteatru studențesc, unde Labiș recita poezia „Moartea căprioarei”, iar Nichita era de față. A scris ulterior: „Eram copleșit. Când Labiș recita, mi-am dat seama cât de mare poet este el. N-am îndrăznit, cât a trăit Labiș, să public vreo poezie”. E adevărat, Nichita a debutat un an mai tîrziu.
Despre Labiș se cuvine să vorbim ca despre un mare poet. Din stirpea lui Arthur Rimbaud, cu care se aseamănă prin destin liric. Amândoi au părăsit literatura la 21 de ani. Rimbaud pentru treburi lumești, iar pruncul din Mălini plecând în moarte. De altfel, Labiș scrie un poem închinat poetului francez: „Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească/ Evocarea mea frățească, încâlcit ștrengar Arthur”. Labiș a trăit cu intensitate neliniștea lumii în care i-a fost dat să viețuiască ca un poet vulcanic. În contextul reprimării revoluției maghiare și a domniei ideologiei bolșevice, Labiș a început să fie privit cu suspiciune. Deși a plătit tribut timpului. De aici și moartea învăluită în mister, varianta accidentului, ca o tentativă de asasinat. Și prezența în noaptea fatidică a dansatoarei rusoaice Maria Polevoi. S-a scris mult pe această temă. Cert este că în noaptea de 21 spre 22 decembrie, într-un salon din Spitalul Central din București, poetul Nicolae Labiș cerea oxigen. Cerea oxigen și striga că e al naibii de frumos să trăiești. După zece zile de luptă cu moartea, „pasărea cu colț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.”
Nicolae Labiș a murit la 21 de ani, fără să înțeleagă de ce. Era în decembrie 1956. Ca o împlinire a profeției din albatrosul ucis. Pe Labiș l-am asociat cu spiritul libertății, deși paradoxal a trăit într-o lume dogmatică. A crezut în marea poezie. Mărturie stau și multe scrisori adresate părinților și prietenilor. O sursă extrem de importantă pentru a contura fulgerătoarea lui biografie. Cel preocupat de făcutul fânului pe Plaiul Bătrân este fascinat de ocazia de a dormi în patul reginei. Scrie părinților, de la un colocviu literar de la Sinaia: „Locuiesc în castelul «Foișor», unul dintre cele trei castele ale dinastiei regale. Când regele Carol I a murit la Peleș, castelul a fost părăsit de regele Ferdinand, care, din superstiție, și-a clădit un alt «Pelișor». Când a murit și regele Ferdinand, Carol al II-lea și-a clădit «Foișorul», castel în care locuiesc eu acum. Am o cameră foarte bună – dormitorul reginei – cu baie, cu patul regal, cu fotolii, cu monumentalul birou, cu aer distins, sobru, magnific.”
Labiș trebuie descoperit de cei care au acum vârsta lui. Chiar o să le amintesc de el tinerilor de la Cenaclul „Voci eminesciene.” Arderile lui lirice, deschizătoare de drum, i-ar putea capta. Autenticitatea căutărilor lui poetice îl recomandă pentru firescul soclu din literatura română. Da, decembrie este luna marilor plecări literare: Labiș, Nichita, Sorescu. Dorli…
