La întâlnirea de constituire a Cenaclului de la Hideaga, cu numele poetului Adrian Păunescu, din 23 octombrie, invitații au avut pe masa din sala Căminului Cultural o mapă cu cele rânduite unui protocol. Inițiatorul acestei bine-venite întâmplări culturale, profesorul Ion Săcălean, ne-a vorbit, în precuvântarea dumisale, de un tânăr din Hideaga, care gândește cultura europeană, la dimensiunea actuală, în Țara Cantoanelor. Așa am aflat de Rareș Donca, hideganul care este acum director al asociației L’Abri, din Geneva. Din interviul realizat de Cristina Modreanu cu Rareș, am aflat cu ce rosturi culturale importante, adecvate acestui timp pandemic, se îndeletnicește el în Elveția. Este vorba despre modul în care instituțiile artistice, lovite de criza pandemică, se pot adapta la noile condiții. S-au elaborat documente care fixează reguli pentru redeschiderea teatrelor.
Sunt prevăzute: distanța dintre actori, dansatori, instrumentiști și public, cum se pot săruta sau nu doi actori, cum se poate face dans contact, cum pot fi plasați tromboniștii față de pian. I se pare un document absurd. De aceea caută alte forme pentru a se reinventa. Așa socotește Rareș că a creat un laborator, o fabrică pentru arte. Apoi publicul este în centrul discuțiilor. Apar idei, dubii. Este foarte interesant ce soluții pot propune, un actor sau un artist vizual în condițiile actuale. Am citit cu atenție interviul, și mi-am dat seama ce întorsătură a luat arta spectacolului în aceste vremuri cu restricții. În ce raport se plasează spectatorul cu scena. Se propun diverse parcursuri, fiecare spectator are o altă experiență la final, o percepție diferită a poveștii. Rareș crede că „e nevoie să inventăm alte forme și nu să încercăm să adaptăm ce făceam toți înainte.”
Recunosc că pentru mine este o abordare inedită, mai greu de înțeles de aici, de unde locuiesc. În contextul evenimentului, mi-a atras atenția scrisoarea lui Rareș Donca, trimisă din Geneva pe adresa Cenaclului din Hideaga, care tocmai primea contur. Nu are numai un mesaj de protocol, ci este o inteligentă abordare a amintirii în contextul înstrăinării de locul natal. După ce evocă locurile copilăriei petrecute la bunici, cu portrete epice remarcabile, dezleagă condiția de <vinitură>, în sat. Că așa spuneau vecinii unei familii venite din alte părți, detașată în sat de CFR, la Cantonul dinspre Valer, pe linia Satu Mare – București. Adică „un fel de imigranți de prima generație, nomazi de veghe, straja pe drumul altor nomazi, mânuitori de macaz.”
Definiția dată de Rareș condiției omului venit din alte părți, într-un loc anume, mi se pare admirabilă, de ținut minte. O reproduc: „Vinitură – oaspete fără ospăț. Pagină goală, <strein> fără căpătâi, fără pământ, fără morți în țarina satului, dezrădăcinați (…). Revendic condiția de <vinitură>, e moștenirea mea. Și eu sunt o <vinitură>, în orașul din care vă scriu, în țara din care vă scriu. Orașul meu. Aici am o grădină, cu flori, cu zarzavaturi. Bunica m-a învățat. Am și suporturi de flori din tablă zimțată, cu mușcate, am și o băncuță. Bunicul m-a-nvățat. Le place și vecinilor mei, ne-adunăm seara-n grădină și punem lumea la cale”. Din nou, în scrisoarea trimisă pe adresa Cenaclului apare aburul amintirii: cantonul în care locuiau bunicii și tatăl lui, care au dispărut pentru totdeauna. Îl intrigă profund povestea acestui sat, mitologia lui, ruinele lui, cicatricele lui. Cimitirul evreiesc de pe ulița care ducea spre canton, acum este năpădit de o vegetație deasă. Își aduce aminte de comunitatea multietnică: români, romi, evrei. Mai rămâne frumoasa mirare: cum au trăit acești săteni cu toții laolaltă? Cum au făcut acea comunitate?
Geografia unui timp scufundat, cu oameni dispăruți și locuri cu altă menire, este privită în oglinda timpului prezent. De la amintirea Cantonului din Hideaga, în Țara Cantoanelor. Ne spune Rareș Donca: „În insituția în care lucrez, conceptul de comunitate e esențial. Cultura a fost întotdeauna un vector de comunitate, mobilizează energii, deschide drumuri, creează coeziune socială, valorizează competențe, stimulează și chestionează. Cultura în sensul larg. În mitologia satului Hideaga, marele moment de stimulare și coeziune a fost înființarea Corului. Iată un intrus, un imigrant, o <vinitură>, Profesorul Săcăleanu, azi sătean cu acte, a mobilizat această comunitate în expresia ei colectivă cea mai prețioasă. Este cea mai mare mândrie a acestui sat, l-a făcut mai primitor, l-a deschis la lume și a adus lumea la el, i-a vindecat din răni.”
Scrisoarea din Geneva, trimisă pe adresa Cenaclului de la Hideaga, care s-a întrupat sâmbătă 23 octombrie, a fost citită cinstitei adunări de domnul Adrian Donca, tatăl lui Rareș. Eu, care am scris aceste rânduri, am fost impresionat de gestul hideganului de Geneva, remarcabil nu numai prin mesajul de încurajare, ci și prin profunzimea gândurilor retroactive, meditații asupra condiției imigranților din această vreme, dar și recuperarea unor valori care pot vindeca oameni și locuri. Un admirabil document de solidaritate, semnat de Rareș Donca, de Hideaga. Trimis din Geneva. Ceas bun, și rânduieli împlinite!
