La câțiva pași de Ploiești, Mănăstirea Ghighiu adăpostește o mare comoară spirituală: icoana Maicii Domnului „Siriaca”, icoană grabnic ajutătoare, care nu contenește nici astăzi a face minuni.
Aflat într-o vizită mai lungă în România, pe 25 februarie 1958 Preasfințitul Vasile Samaha, Episcop de Serghiopolis din cadrul Patriarhiei Antiohiei, a fost condus la Mănăstirea Ghighiu. Cu prilejul acestei vizite, a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului, veche de peste patru sute de ani. În Patriarhia Antiohiei, această icoană a Maicii Domnului era cunoscută sub numele de Maica Domnului din Bhamdoun – Muntele Libanului.
Nu se cunosc împrejurările în care icoana a ajuns din Liban la Mitropolitul Vasile Samaha.
În sunet de clopote și cântări duhovnicești, icoana a fost purtată pe brațe de vlădicii Vasile și Teoctist, urmați de toate viețuitoarele chinoviei, și așezată cu mare cinste în paraclisul mănăstirii, unde s-a făcut și întâia rugăciune de obște înaintea prețiosului chip al Maicii Domnului. După ce au așezat icoana în paraclisul mănăstirii, Preasfințitul Vasile Samaha s-a așezat în genunchi în fața acesteia, cerându-i Maicii Domnului iertare, crezând că a dorit să plece din Siria din pricina păcatelor săvârșite de către credincioșii de acolo. Cu greu s-a despărțit episcopul de icoana Maicii Domnului, plângând neîncetat.
Ca semn de recunoștință pentru rugăciunile împlinite de Maica Domnului la icoană, multă vreme au stat înșirate numeroasele bijuterii care erau donate de credincioșii recunoscători și care au fost folosite pentru împodobirea icoanei.
În anul 2008, icoana Maicii Domnului „Siriaca” a împlinit 50 de ani de când se află în Mănăstirea Ghighiu și cu această ocazie a fost restaurată și împodobită. Specialiștii au spus atunci că icoana datează din secolul al XVI-lea, este pictată pe lemn de santal și este de proveniență din Rusia. Cum a ajuns în Siria nu știm, se pare că Patriarhia Antiohiei avea legături strânse cu Rusia. Icoana este o reproducere a icoanei Maicii Domnului din Kazan.
În ședința din 15 februarie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2019, a cinstirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului „Siriaca” de la Mănăstirea Ghighiu în ziua praznicului Izvorului Tămăduirii. I se spune Siriaca pentru că a fost adusă din Siria. next
Numele de Ghighiu apare pentru prima dată în secolul al XV-lea și se referă la satul cu același nume, care este atestat printr-un hrisov al voievodului Radu cel Frumos, din anul 1471, iar mănăstirea este menționată pentru prima dată într-un document din 30 noiembrie 1601, scris de fiul logofătului Coresi din localitate. Mai multe asemenea documente din secolele XVII-XVIII dau mărturie despre existența Mănăstirii Ghighiu și despre continuitatea vieții monahale pe aceste locuri.
La 23 aprilie 1817, Măriuța Râfoveanca – monahia Mavra – dă un act prin care arată că a fost îndemnată să refacă schitul Ghighiu, pe locul arătat de călugărul Agapie, pentru pomenirea părinților ei (pe moșia sa Ghighiu, pe care o avea ca zestre de la părinți). La 12 februarie 1826, monahia Atanasia – mama Mariei Râfoveanca – întărește și ea schitului Ghighiu moșia de 600 de stânjeni a fiicei sale.
Pilda celor două este urmată și de alți oameni dornici să facă fapte de milostenie. Între anii 1832-1833, în cimitirul mănăstirii a fost construit un paraclis cu hramul Sfinților Lazăr, Spiridon și Haralambie, de către șetrarul Panait Mărunteanu și soția sa, Ecaterina. În anul 1858, starețul Eftimie († 1864) a început construirea bisericii mari pe locul celei de la 1817. Zidirea fost încheiată de noul stareț, arhimandritul Antonie, la 31 martie 1866, când a avut loc sfințirea.
La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, mănăstirea se bucura de o importantă dezvoltare culturală și spirituală.
După cutremurul din anul 1940 și ocuparea parțială a mănăstirii la 26 august 1941 de către o unitate militară germană, numărul monahilor scade la unsprezece. Începând cu anul 1952, la Mănăstirea Ghighiu a fost rânduită obște de maici, în amintirea fondatoarelor ei, monahiile Mavra și Atanasia.
Prin purtarea de grijă a Patriarhului Justinian, între anii 1954-1958 biserica mare a fost complet restaurată și repictată de un grup de monahi, sub conducerea părintelui Sofian Boghiu. Tot atunci, prin osteneala stareței Pelaghia Tudor († 26 martie 2013) s-au construit din temelie chilii integrate într-o incintă în formă de cetate. În anul 1962, în urma decretului 410/1959, la Ghighiu au fost transferate 30 de maici și surori de la Mănăstirea Zamfira.
În prezent, la Mănăstirea Ghighiu viețuiesc 45 de monahii, sub povățuirea stareței Epiharia Lungu. Credincioșii din orașul Ploiești, dar și din împrejurimi, își găsesc aici mângâiere și împlinire duhovnicească. Cel mai de preț odor al mănăstirii este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca”.
În ședința din 15 februarie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2019, a cinstirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului „Siriaca” de la Mănăstirea Ghighiu în ziua praznicului Izvorului Tămăduirii, anul acesta vineri, 7 mai.
Minune săvârșite de icoană
Soția mea l-a găsit pe copil căzut din hamac. Se lovise cu capul de beton și, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, ca o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoștea pe nimeni. L-am dus urgent la Spitalul Județean, unde i s-au făcut primele investigații.
S-a întâmplat în anul 1996. Trăiam fără nici o grijă. Aveam casă, mașină, o familie minunată și, ca fotograf, câștigam destui bani. Era vară. Împreună cu soția trebăluiam prin curte. Băiatul nostru de 9 ani, Dănuț-Nicolae, dormea într-un hamac. Între timp, eu am plecat în oraș să fac ceva cumpărături. Când m-am întors acasă, soția era neliniștită. L-a găsit pe Dănuț căzut din hamac. Se lovise cu capul de beton și, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, ca o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoștea pe nimeni.
L-am dus urgent la Spitalul Județean, unde i s-au făcut primele investigații. La prima întâlnire cu doctorul, acesta a ridicat din umeri și m-a întrebat ce meserie am. Când a auzit că sunt fotograf, mi-a arătat radiografia. Am văzut numeroase clișee negative și puteam observa cel mai mic detaliu. Craniul prezenta o fisură longitudinală, prelungă de aproximativ 10 cm. Semăna cu un pepene plesnit. Doctorul a continuat spunându-mi: „Numai Dumnezeu ți-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăiește, va fi un handicapat toată viața”.
Pe vremea aceea, nu știam prea multe nici despre Biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în mașină și am pornit spre Mănăstirea Ghighiu. Mai fusesem la mănăstire, ocazie cu care mi se întâmplase ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia m-a rugat să fotografiez și icoana Preasfintei Fecioare. Am fost avertizat că icoana nu se lasă fotografiată, dar eu mi-am văzut de meserie cum știam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieșit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu se putea distinge. Apărea ca o pată de lumină. Pentru faptul că i-am promis maicii Lavrentia că-i voi aduce fotografii cu Icoana Maicii Domnului, am venit în zilele următoare cu toată aparatura necesară pentru a realiza o fotografie profesională. Am consumat două filme fotografiind icoana din toate unghiurile posibile. Rezultatul a fost același. Din 72 de poziții foto, nu mi-a ieșit niciuna. Am venit din nou dezamăgit la mănăstire și am întâlnit-o pe maica Lavrentia pe scările bisericii. I-am arătat pozele spunându-i că este tot ceea ce pot să fac. Atunci maica mi-a zis: „Fă ce fac eu” și a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la pridvorul bisericii până în fața icoanei. Maica a zis iar: ”Acum fotografiază!”. Am făcut cum mi-a spus, dar cu convigerea că rezultatul va fi același. La developarea filmului am rămas impresionat că abia acum am reușit să redau chipul Preasfintei Fecioare pe peliculă.
Cu tulburarea acestei amintiri și cu gândul la ce se va întâmpla cu fiul meu, am intrat în biserică și, ajuns în dreptul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără rușine. Din ochi țâșneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât și preotul și-a întrerupt slujba și, ieșind din altar, a întrebat speriat: „Ce-i aici? Cine-a murit?”.
Impresionate, măicuțele au făcut cerc în jurul meu și, așezându-se în genunchi, potopite și ele de lacrimi, au început să se roage cu toatele, cerând milostivirea Maicii Domnului și vindecarea copilului, care se zbătea între viață și moarte la spital.
Vă mărturisesc că atunci, în fața icoanei, am simțit la modul cel mai palpabil cum se săvârșea minunea. Brusc, un clopot uriaș și transparent m-a acoperit, iar din toate părțile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat și am simțit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viața, mângâiere însoțită de o voce caldă, învăluitoare: „Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine”. M-am ridicat și am privit în jur. Nu era nimeni decât maica Lavrentia, care se ruga la câțiva metri distanță, în genunchi, cu mâinile împreunate și soția mea potopită de durere.
Nu știu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O liniște de necuprins și o bucurie imensă mă învăluia și, senin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-am luat soția de mână, spunându-i: „Aurelia, copilul va fi bine”. Am mers direct la spital. Într-adevăr, minunea se săvârșise. Copilul ne aștepta. Se dăduse jos din pat. Evoluția lui în timp a fost favorabilă, spre mirarea medicilor. După o săptămână, l-am luat acasă. Mergea, mânca, se juca, alerga. După o lună, la insistențele unor prieteni medici l-am dus la București pentru a face un tomograf. Nu voiam să merg, dar pentru insistența lor am pornit la drum. Tot timpul m-am rugat la Maica Domnului să mă ierte și să nu considere acest lucru ca o neîncredere în puterea ei. Rezultatul la tomograf a ieșit perfect. Doctorița care l-a examinat pe Dănuț nu a putut crede că a avut craniul fisurat. Nu era nici o urmă de calcificare. Fisura prelungă dispăruse ca și cum nici n-ar fi fost. Consider că minunea constă nu numai în vindecarea miraculoasă a fiului meu, dar și în faptul că viața familiei noastre a devenit una religioasă, apropiată de Dumnezeu și Biserică. Astăzi Dănuț-Nicolae are 27 de ani și este student la a doua facultate. După ce a terminat Facultatea de Informatică urmează Dreptul, la Iași.
(Maica Domnului Apărătoarea Noastră. Editura Ortodoxia, București, 2015, pp. 7-11)
