…dăruind vei dobândi…, aceasta este virtutea dărniciei. Când eşti aproape de cineva, nu-i realizezi bunătatea, generozitatea şi alte daruri; le iei ca şi cum ar fi o situaţie normală, care vine de la sine.
Abia atunci când eşti departe de persoana respectivă începi să-ţi aduci aminte ce mult a însemnat pentru tine, cât de mult îți lipsesc gesturile simple, firești și la îndemâna oricui. Pe de altă parte, atunci când ți se spune să faci fapte bune, să dăruiești celor care sunt în nevoie, căutăm și găsim circumstanțe atenuante. E zgârcenie, egoism, individualism? Câte ceva din fiecare. Cred că l-am întrebat pe părintele Codrea dacă lui Dumnezeu îi trebuie ceva din ceea ce au oamenii, iar răspunsul a fost unul simplu: Nimic nu-i trebuie, din ceea ce avem noi, dar rugăciunea și fapta bună ne apropie de El.
Homo homini lupus (omul este lup pentru om)! Cum putem să-l facem pe om prietenul și sprijinitorul semenului său? Prin purtare bună, prin fapte bune. Pentru ceea ce suntem, datorăm ceva cuiva. Se pare că suntem, într-un fel sau altul, suferinzi de depărtarea de bunătate și generozitate. De aceea, dăruirea, generozitatea trebuie să fie o caracteristică majoră, permanentă în viaţa de zi cu zi. Să fie o stare, nu un act ocazional!
