Dimineața plec spre oraș, cum pleca pe vremuri țăranul cu gândurile lui. Până ajung la treptele mele, nu prea mă întâlnesc cu oameni cunoscuți. Și dacă ar fi, ne recunoaștem greu. Și totuși mai sunt și excepții. Așa m-a oprit, mai ieri, un prieten arhitect, care nu are proiecte, dar așteptarea pentru el are culoarea speranței. Cum eu nu mă pricep cum se fac clădirile moderne, mă abordează direct: ce crezi despre lumea asta? N-am cum să răspund firesc la această întrebare. Mai ales că nu sunt un bun orator de stradă. Brusc, mi-a venit ideea să schimbăm rolurile. Așa că întrebarea, adresată mie, am întors-o, ca povară, lui. El, abia aștepta să fie întrebat tocmai despre lumea asta. Deci, ce crezi amice despre lumea asta? Și omul îmi deapănă povestea lui, din care am reținut ce vă spun mai jos. Cetățeanul meu are personaje, din imediata apropiere, cărora le pune notă politică. Hei, uite că am dat de o mană lumească a unor frământări tăcute ale omului care proiectează clădiri.
Clientul politic la îndemână i-a fost Dacian Cioloș, de prin părțile Sălajului. Spune arhitectul că sunt vecini de sate. Numai o holdă de ceapă îi desparte. Știe ce hram purta tatăl, dar nu comentează trecutul părinților. Nici al rudelor apropiate, care au marcat discreta viață a țării. De la omul din fața mea (ne-am așezat la o masă pe trotuar), am aflat că nevasta fostului premier al României, Valerie, este nepoata unui mare politician francez și european, și cântă ca o mierlă în diminețile de primăvară. Ca ministru al agriculturii, Cioloș a încurcat, însă, mazărea cu fasolea. Este membru al Parlamentului European, unde conduce un grup mai mult francez decât românesc. Ambiția de a deveni președintele României i se pare exagerată. Prea vine cu reguli de la Centru, care nu se potrivesc poporului român. Dar se vede că el nu vorbește nici acum de rădăcini, ci doar de lăstarii crescuți pe trunchiul Uniunii. Dorește o lume nouă, și pe la noi, o lume învelită în saci de plastic, ca morții noștri pe care nu avem timp să-i plângem.
O lume care fuge de cărți, de cultură, de scriitori, pictori și muzicieni. Anul trecut a fost anul uitării culturii prin țara noastră. Aflu de la omul de la masă, care știe multe, că nici anul acesta nu va fi mai bine. Regretă că trăim o lume seacă, rea, fără poezie sufletească, fără deschidere spre frumos. Aici am vrut să-l contrazic, dar îi bruiam șirul mărturisirii. Apasă pe câteva nume politice, care propun o altă viziune asupra lumii românești. Se pare că noi suntem prizonierii unor amăgiri care se repetă fără să aibă limpezire. Arhitectul meu nu vede proiecte realizabile, ci vorbe în colțuri. Uneori rotunde. Omul meu privea lumea pe verticală. Dar degeaba. Crede în prigoana pandemiei, dar asta nu înseamnă că aleșii noștri nu trebuie să gândească. Să rezolve ecuațiile vremii complicate. Intuiește un somn periculos al celor care, noi, cei mulți, le-am dat votul.
Când se dezmeticesc cântă arii străine, uitând că Miorița s-a născut în Carpați. Vorbește despre pierderea suveranității. Mă somează ca nu cumva să-l asociez cu actuala gălăgie politică, că doar el face parte din spiritul lui Iuliu Maniu. Chiar mă ironizează tandru, că strigătorii, mai ales senatoarea, și-au procurat haine din Maramureș, ca să fie mai credibili. Mă fac că nu aud, dar de văzut am văzut și eu și mi se pare o asumare exagerată. În acest caz, socotesc că nu haina îl face pe om. Mă avertizează să fiu mai atent la lupii tineri, care vânează pe teritoriul României. Sunt hulpavi și doritori să crească. De aceea, cutreieră câmpuri atrăgătoare și munți cu taine multe. Este nemulțumit, și speriat, că unii demnitari nu au pregătirea necesară pentru a ocupa funcții de mare răspundere. Mă întreabă direct: te simți sănătos, adică în siguranță, când sănătatea este condusă, la vremi de cumpănă, de un ministru neșcolit, care ne sfidează? El se ocupă și de morții țării, de stoparea ceremoniilor. Și interzice transplanturile în țară.
Tac, în sinea mea îi dau dreptate. Mi-a decupat una dintre cele mai tulburătoare afirmații, făcute de un tânăr politician: dacă măsurile enervează, înseamnă că sunt bune! Apoi continuă: să lași cultura română pe seama unor oteviști, e mare bai! Ce viitor ne așteaptă cu personaje lipsite de sentimentul patriei și al Limbii Române? Crede în schimbarea generațiilor. Dar nu așa! Rănit până la lacrimi, îmi amintește cum, recent, portretistul Papei Francisc, pictorul Liviu Lăzărescu, unul dintre cei mai apreciați pictori contemporani, trăitor la București, a ținut să fie îngropat, alături de părinți și soție, în comuna natală, Mărtinești – Hunedoara. Ceremonia a fost în plin absurd. Noaptea a venit un buldozer, care a răscolit mormintele familiei, și a fost îngropat la lumina farurilor.
Astea sunt întâmplările din lumea asta. Arhitectul a plecat, lăsându-mi zestre aceste frământări. Din nou este dimineață. Mă duc spre piață, poate mă întâlnesc cu un fermier. Care are povestea lui, din lumea asta.
