Astăzi este 1 martie, când lumea se gândește la daruri, deși crisparea pandemică nu încetinește. Ne înconjoară, ca o vântoasă, dar sufletele noastre au arderea lor. Ne luminează călătoria prin lumea la care nu renunțăm. Apoi, ne căutăm salvarea de aproape. Ieri, m-am întors acolo unde îmi sunt rădăcinile, la Desești, pentru a-mi salva utopia copilăriei. Prin destin, satul mi-a fost o stare de fugă. Între frică și curaj. Între lacrimă și vin. Nu era vorba de fuga din mine, ci de întrebarea echilibrului sufletesc. Da, am fugit de realitatea din sat, din pricina unui miraj oferit de acel timp. Mersul la școli mai departe. M-am dus, și tot m-am dus. Dar tot timpul m-am întors de unde am plecat. Dar, satul de acum, nu mai este la fel precum cel care m-a lustruit o bună bucată de vreme. Crezând, el satul, că o să-i rămân credincios. L-am trădat, în parte. Dar puține poieni ale satului știu că l-am purtat tot timpul cu mine. Și l-am dăruit multora.
Mulți prieteni au venit, acasă la mine, să ceară iertare satului pentru plecarea mea prin lume. Spunându-i că nu am făcut nici un rău, în numele lui. Ei, cum să fac așa ceva? Deoarece am crezut, și cred, că nimeni nu te poate îngropa, cum te îngropi tu singur. Sunt încrezător în prietenii care știu că iubirea nu se poate transforma în ură. Toată viața mea am urât ura! Da, curtea și casa părintească, mulți ani, au fost pline de prieteni. Într-o zi o să dispar, dar o să rămână curtea liberă, cu spiritul prieteniei, iubirii, poeziei și naturii. Că mulți oameni luminați au trecut prin curtea mea, a noastră, și au învățat un lucru complicat: simplitatea. Cel mai greu lucru care se poate învăța în viață. Din păcate, sinceritatea întâlnirilor dintre oameni s-a diminuat mult. Mirosul de iasomie, atingerea, privirea curată, cuvântul care salvează sufletul au rămas după cortina lumii de astăzi.
Cei care au trecut prin curtea mea au lăsat o energie pe care eu nu am comandat-o. Ei au venit cu ea. Marii îngăduitori ai curții cu prieteni au fost părinții mei: Gheorghe și Doca. Că eu am fost crescut, și învățat, să nu ies din cuvântul părintesc. Dar voia mea a fost și voia lor. Le mulțumesc, peste vreme! Ieri, m-am dus la mormintele lor și am aprins un pogon de lumânări. Pe mormîntul tatălui toate aveau o lumină mai vie. Se apropia 1 martie, ziua când mama lui, Maria, l-a adus pe lume, în urmă cu 98 de ani. Cât? Atâția câți s-au scurs. Am stat să ardă lumânările. Să vorbesc cu spiritul lui. Tăcerea îmi este tulburată de un zgomot din apropiere. Erau frasinii tatei, pe care i-a ocolit cu coasa, i-a văzut crescând falnici, și acum au fost retezați de fierăstraie străine. Retezați nemilos și zadarnic, de noul om al locului.
Tată, s-a surpat ceva în mine! Acolo, lângă crucea din cimitirul satului, i-am dăruit câteva cuvinte alese. Lăsate și de oamenii aceia, luminați, cărora și tata le-a deschis poarta. Da, tată, trei decenii și trei ani, mintenaș, de când locuiești în muzeul vântului. Unde porți un veșmânt niciodată purtat. Într-un Ajun de Crăciun, mi-ai spus că a înfrunzit nucul din grădină, deși era iarnă aprigă. Știam că ai dreptate. Apoi, ai plecat pe sub streașina serii, într-un car înstruțat cu iederă. Odihna cea mare ți-o tulburam mai ales de sărbători. Mama, până să-ți vină alături, în fiecare dimineață, aduna nopțile singure, cum aduna zmeura din Poderei. Ce să-ți spun, tată? După plecare, oglinda s-a spart, cei de vârsta morții dumitale aud altfel chemarea apelor. Prin păduri, șerpi și păsări albe deschid diminețile ca ușa prăvăliei, unde dumneata alungai mâhnirea, sub o tandră lună de purpură.
Tată, Dumnezeu ne caută în zile de lucru, îngerii își fac lăcaș în strigătul meu tăcut. Încolo, amurgul de iarnă este tot roșietic, numai Valea Mătrăgunii s-a făcut poem. Ce să-ți mai spun, tată? Prin morile veacului, neamul dumitale s-a risipit, priveliștea lumii este obosită. Popoarele au presimțirile unui ger năpraznic, când și Dumnezeu se va îmbrăca în haine groase. Cum au fost oamenii satului, în acea seară de An Nou. Ce să-ți mai spun? Frunza de nuc a ajuns Depărtare, orizont de ocean, unde sângele neamului nostru pulsează într-o vreme de purpură.
Eu stau, acum, în preajma dumitale, și ascult cântecul din inima pietrei: nici acolo nu-i lumină, ci-i un staul de hodină! Lumânările se sfârșeau. Drujbele îmbucățeau frasinii pe care tata i-a ocolit cu coasa. Și i-a văzut crescând. Parcă asistam la a doua moarte a tatălui. Și m-am gândit, la acea zi din îndepărtatul decembrie, cînd moartea tatălui meu, făcu din mine fiul său alb. Da, tată, drumul dumitale, a fost un poem neterminat!
