Mineritul a fost o ocupaţie de bază în Maramureş, din străvechi timpuri. Am avut mari proprietari de mine de aur de la români la maghiari, la englezi, la Statul maghiar la Imperiul Austro-Ungar sau la Statul Român. Mineritul a fost viu, un motor al vieţii în zonă. Apoi, a venit dezvoltarea exacerbată, în comunism, când rentabilitatea n-a mai contat. Aşa se face că, în 1997, industria minieră a devenit istorie în Maramureş. Nu şi mineritul… într-un fel sau altul. Nici urmările sale.
Aşa se face că avem un recent accident ecologic, apele de mină s-au revărsat în pârâul Băiţa, au ajuns în Someş şi spre Ungaria. Alt scandal diplomatic, după cel cu apele cu cianură de vreo două decenii. Sigur, nu comparăm, acum e vorba doar de ape de mină, cu vasarâş, nu cu cianuri. Unii spun că nu ar fi chiar deloc periculoase acele ape, pentru viaţă. Le oferim câte o cană celor care încearcă să ne convingă?? Bun, dar unde sunt lucrările de închideri de perimetre miniere? În cazul Băiţei, culmea, staţiile de tratare/epurare, două la număr, se află în amonte de unele guri de mină, o lucrare demnă de orice Dorel din lumea asta!! Apoi, avem iazuri şi halde, unele ecologizate, altele uitate, altele ecologizate de Mama Natură. Apoi, avem clădiri-ruine, peste tot unde au fost perimetre miniere. În cea mai mare parte dintre ele se pot turna filme de groază acum. Singurul lucru ce se mai poate face acolo, deşi primarii, cei cărora Remin le datorează milioane de lei, s-au rugat să primească acele clădiri când erau încă bune…să aducă o secţie de confecţii, orice activitate economică ce ar putea aduce puţină bunăstare în comunităţile lor, secătuite de vlagă. Ce s-a ales de toate? Vedem în cele ce urmează, dar înainte, faza artistică, cea romantică, Siteul Remin dixit!
File de istorie
”Mineritul a fost ocupația de bază a locuitorilor din zona Baia Mare încă din cele mai vechi timpuri şi una din principalele surse de existență a lor. Resursele cele mai importante au fost identificate şi exploatate la Ilba, Nistru, Băița. Herja, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ, Ţibleş şi Vişeu. Maramureşul, în diverse perioade ale istoriei a deţinut prima poziţie în economia ţării, atât din punct de vedere al volumului extracţiei, cât şi al producţiei de aur şi argint. Mărturii scrise despre începuturile mineritului în regiunea minieră Maramureş sunt cunoscute din anul 1329. Primul document care dă date mai detaliate despre mineritul din Baia Mare este privilegiul emis de Ludovic I în anul 1347, prin care sunt reînnoite privilegiile anterioare ale oraşului şi se pun totodată bazele organizării mineritului. În Baia Sprie este atestat mineritul în a doua jumătate a secolului XIV, respectiv în actul privilegial din 1376. Guvernatorul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara ocupă în 1454 oraşul Baia Sprie şi intră în posesia minelor de aici. În perioada Principatului Transilvaniei, principele Sigismund Bathory în anul 1588 arendează baronului Herberstein minele de aur şi de argint din Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic şi Băiţa. În secolul al XV-lea mineritul înfloreşte. Minereul se scotea din mine în coşuri, coveţi, iar minerii circulau în subteran pe scări de lemn cu ajutorul funiei. În anul 1571, Oficiul minier a început restaurarea minelor. A fost redeschisă galeria Dealul Crucii, şi-au reluat activitatea minele din Valea Muierii şi s-a hotărât deschiderea unor mine noi. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea se cunosc la Baia Sprie 9 mine mari. La începutul secolului al XVIII-lea exista în regiune o organizare mai bună a minelor, iar prin înfiinţarea Inspectoratului Minier în 1748 în Baia Mare, începe o nouă etapă în dezvoltarea mineritului din zonă. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, existau instalaţii de prelucrare, topitorii şi şteampuri. În secolele XVIII-XIX se deschid noi mine: Valea Roşie, Usturoi, Valea Borcutului, Ferneziu, Băiuţ, Ilba, Nistru.
După momentul 1918, statul român a dobândit proprietăţile miniere şi uzinele metalurgice deţinute în Transilvania de către Ungaria. A fost înfiinţată o regie a statului: Regia Întreprinderilor Miniere şi Metalurgice ale Statului din Ardeal. A urmat marea criză economică din 1929 ce s-a întins până prin 1935, ani în care mineritul din nord a fost în suferinţă. În 1945, exploatările miniere din nord au intrat în componenţa Societăţii Minaur, pentru ca la naţionalizarea din 1948 să intre în administrarea Direcţiei Regionale Baia Mare a Centralei Auro-Argintifere şi a metalelor neferoase. După instaurarea regimului comunist a început şi perioada de înflorire maximă a mineritului în nordul ţării. Au fost deschise noi fronturi, noi mine, a început exploatarea minereurilor ca sursă pentru industria românească. În paralel s-a dezvoltat metalurgia şi cercetarea prin Institutul de Prospecţiuni Geologice din Baia Mare. Până la Revoluţie, Remin Baia Mare, cel mai mare agent economic din această parte de ţară, a fost cel mai mare beneficiar al fondurilor de la bugetul de stat, mineritul fiind o îndeletnicire scumpă, subvenţionată de stat, nu doar la noi, ci în întreaga lume. Aici se prelucra întreaga cantitate de aur ce ajungea în tezaurul de la BNR, aici se producea 75% din producţia de cupru, plumb şi multe alte metale neferoase. După momentul 1989 a urmat declinul. În momentul de faţă, mai sunt 250 de muncitori care se ocupă cu paza la perimetrele rămase”, scrie siteul remin.ro.
File de poveste…
În caz că mai există vreun visător care ar crede în redeschiderea mineritului, în contextul actual, cu minele inundate, cu infrastructura furată iniţial organizat, (de la directori de mină la firmele de ecologizare, apoi la sărmanii ex.mineri care şi-au riscat vieţile pentru câteva kilograme de fier sau de cupru rămas accidental), este imposibil. Nici măcar personal calificat nu mai există, actuala generaţie n-ar intra în mină pentru că nu este wifi!! Dar planuri ştiinţifico-fantastice există! ”În acest sector sunt programate, în perioada 2020-2025, următoarele proiecte investiţionale: Realizarea ciclului integrat de producţie (minereu de cupru-produs finit) în România, prin construirea, într-un termen de 5 ani, a unei uzine metalurgice pentru prelucrarea concentratului de cupru. Valoarea estimată a investiţiei este de 200 de milioane de euro. Redeschiderea perimetrelor de exploatare resurse minerale polimetalice cu rezerve semnificative. În maximum un an, se va modifica Legea nr.85/2003 şi se va aproba Planul de reorganizare a REMIN Baia Mare în condiţiile redeschiderii a trei perimetre miniere (Şuior, Cavnic şi Baia Sprie). Exploatarea resurselor minerale secundare din haldele şi iazurile de decantare provenite din industria minieră. Într-un termen de 2 ani, se va achiziţiona un modul pilot de procesare a resurselor minerale secundare din halde şi iazuri de decantare cu conţinut semnificativ de aur, argint şi alte metale rare de către SC MINVEST S.A. Deva. Valoarea estimată a investiţiei este de 2 milioane de euro.Valorificarea apelor minerale naturale direct de către S.N.A.M. S.A., prin achiziţia / construcţia unei fabrici de îmbuteliere, în scopul creării unui mediu concurenţial pe piaţa apelor minerale din România, în condiţiile în care societatea deţine 70% din licenţele de exploatare a apelor minerale naturale din România, dar nu deţine nicio fabrică de îmbuteliere. Valoarea investiţiei este de 2 milioane de euro, iar termenul de realizare este de 2 ani. Soluţionarea problemelor de mediu cauzate de apele provenite din minele închise. Astfel, în perioada 2020-2025 sunt programate investiţii pentru modernizarea şi retehnologizarea staţiilor de epurare pentru apele de mină, conform Pactului Ecologic European. Valoarea estimată a investiţiei este de 8 milioane de euro. Finanţarea Programului anual de închidere şi reconstrucţie ecologică a minelor (566 obiective miniere). Valoarea estimată a investiţiei este 160 de milioane de lei/an. Finanţarea Programului Geologic la nivel naţional, în scopul identificării de noi rezerve / resurse minerale necesare repornirii economiei. Termenul de implementare este de 4 ani, iar valoarea investiţiei este de 1 milion de euro / an.”, scrie într-un plan de investiţii. Am continua, dar ne păleşte râsul…
În realitate…
În realitate avem aşa. Zeci, poate sute de clădiri care se dărâmă, ce constituie un pericol, mai ales că sunt ţintite de noua generaţie de căutători de fier vechi. Cei care demolează clădiri, nu intră în galerii. Primarul din Tăuţii Măgherăuş ne-a invitat să vedem cum arată sediul minei de la Nistru… a fost nevoit să pună plăci de avertizare, clădirile stau să cadă. La fel arată clădirile şi în Băiuţ. Primăria se luptă să modernizeze un cămin cultural, care arată chiar bine, dar este ascuns între ruine miniere. Tot de aici, se curtează factorii de decizie să se ecologizeze măcar iazul de avarii Bloaja, cel pe care vi l-am mai arătat că se surpă din interior, în curând va curge cu totul în drumul judeţean… În Baia Sprie, primarul Alin Bîrda ne spune că are zeci de hectare de teren ocupate de Remin, inclusiv cu Flotaţia Centrală, un loc ce ar putea uşor deveni o platformă industrială propice, dacă ar exista voinţă. Între timp, se luptă să obţină mărunţişuri măcar, de genul vestiarelor de la stadion sau clădirea fanfarei minei… Recapitulăm. Zeci de clădiri părăsite. Zeci de iazuri şi halde părăsite, dăunătoare mediului. La fiecare perioadă de ploi masive sau la dezgheţul din primăvară, una dintre galerii cel puţin deversează vasarâş. În păduri, puţuri părăsite, periculoase. Toate fără stăpân. Toate în anul în care se deschid linii de finanţare pentru ecologizare, pentru refacerea de parcuri industriale, pentru turism. Un picuţ, o ţâră de voinţă politică, se poate?
ERATĂ. Cât despre redeschiderea minelor, un specialist geolog din fostele structuri de deschidere de orizonturi miniere (care încă se fereşte de orgoliile din branşă…) ne spune că acum e imposibil deja, costurile ar fi uriaşe. Dar atunci, la momentul 1997, dacă se începea o rentabilizare, de la reduceri de personal la mărunţişuri gen vagoneţi mai mari, la alegerea de filoane rentabile, etc, se putea continua şi industria extractivă rămânea vie!
