Pruncia mi-a fost păduroasă. O magie, fără explicații lămuritoare, m-a zidit într-o vreme adâncă, aurită de puterea pământului. Un pământ care m-a chemat toată viața, de multe ori fiind vinovat că nu am învățat, așa cum trebuie, miracolul zborului. Astăzi, cei legați numai de pământ nu prea au căutare. Și ceasurile pământului bat altfel. Îmi aduc aminte de sinea mea, suficient de muzicală în ascultare, care se răsfăța cu aceste cuvinte vechi: “crești pădure și te-ndeasă, numai loc de casă-mi lasă.” În pădurea mea, dinspre Valea Mătrăgunii, m-au biruit în mirare fagii îngemănați. Erau rare aceste îmbrățișări ale lemnului. Atrăgeau privirea omului însingurat, cum eram eu în pădurea de fagi. Acei fagi răsuciți arătau altfel în puterea pădurii. Mai greu de explicat, dar cred că și din acea îmbrățișare silvestră mi s-a răsădit sentimentul netrădat al prieteniei.
Așa că, atunci când m-am întâlnit, în frageda mea tinerețe, cu Frații Bârlea, Vasile și Gheorghe Mihai – cei Gemeni prin nașterea din 10 februarie, în urmă cu șaptezeci de ani, am înțeles că legea gravitației nu se referă la noi. Eram elevi la două licee sighetene. Eu, la cel pedagogic, ei, la cel teoretic. Am devenit repede prieteni, așa cum se leagă tinerii din motive care se explică mai târziu. Sau niciodată. Prietenia este, ori nu este. Și ea a existat la noi, iată, peste o jumătate de veac. Nu am căzut pe pământ ca mărul lui Newton. Am căzut în lume și ne-am oglindit în cer. Și am făcut suficientă lumină în jur. Încât au venit spre noi și Echim și Andrei. Or, poate, noi am mers spre ei. Cert că suntem în armonie sufletească de atâta vreme. Dar acum este vorba de Gheorghe Mihai și Vasile.
Pe noi trei ne-au unit părinții și locurile natale: Nănești și Desești. Lumea Maramureșului. Fiecare aveam în biografie o pădure de fagi. Apoi am fost uimiți de culoare și cuvânt. Măreția unor pictori, dar și mirarea poeților autentici. Cred că Fraților Bârlea le-a sădit un mag, într-o noapte cu lună, un fag cu paradisuri visătoare. Căruia rădăcinile i-au rămas mereu vorbitoare. Cu Gheorghe Mihai am prânzit într-o zi cu Rilke. Apoi cu Trakl. Cu Eminescu, Arghezi, Barbu și Bacovia, locuiam, aproape, în Limba Română. Nichita Stănescu, acest poet ca un copac noduros, a venit special în Maramureș, pentru a ne întreba cum stăm cu prietenia. El fiind doctor în acest domeniu, ne-a spus că suntem sănătoși tun. Vasile m-a prezentat lui Jeronimus Boch, dar și lui Liviu Suhar, și am rămas prieteni pe viață. Și asta pe vremea când mulți colegi de generație învățau la o singură materie.
Și așa a fost să fie. Ne-a urmărit toată viața o telepatie necomentată. Visam toți trei aceleași întâmplări, în aceeași noapte. Ne-am căutat și în armată. Am slujit sub drapelul aceluiași regiment. Nu am știut ce-i vrajba între noi, ci numai mirajul prieteniei. Ne-am căutat și în vremuri de primejdie. Cu Gheorghe Mihai Bârlea puteam încheia viața la cutremurul din București. Dar Dumnezeu a avut grijă de noi. Atâtea ne-au unit încât credeam că nici moartea nu ne poate despărți. Aici nu am avut dreptate. În urmă cu patru ani, Vasile a plecat pe drumul fără întoarcere. A lăsat în urmă proiecte și mulți prieteni. După ce s-a oglindit în puterea lemnului, acum cutreieră singur pădurea pentru a afla cei doi fagi îngemănați. Cu Frații Bârlea nu am fost singur pe lume.
Am un sentiment hieratic și ritualic. În pădurea lumească, fagii îngemănați sunt o raritate. Ca în codrul des. De aceea prețuiesc până la spovedanie drumul nostru laolaltă. „A te naște nu este o întâmplare, ci este un mit”, mi-a scris Nichita pe o carte, în pridvorul casei părintești. Cu prietenia mitul întreține arderea. Fără Vasile este trist în prietenia noastră. Mâine, 10 februarie, trebuia să fim toți trei, cu alaiul de prieteni vechi, la o masă rotilată să vorbim despre lume. La masa aceea, va fi un scaun gol. Cum ne-au învățat bunii noștri părinți, există prietenie și dincolo de orizont.
Eu am în fața mea pădurea cu fagi îngemănați.
