Cum acest text apare în Ajunul Anului Nou, revărs asupra lumii din jur urările de bine, fericire, sănătate pentru anul care începe la miezul nopții. Un an mai bun, să scăpăm de afurisita de pandemie, să fim liberi în bruma de normalitate la care râvnim cu toții. Ca să înfrumusețez oleacă sufletul nostru, cuprins de întrebări, de neliniști vă propun o întoarcere în trecut, într-un Maramureș care, în mare parte acum, locuiește în amintiri. Deci, povești de Anul Nou, trăite de mine, nu auzite de la Moșu Lupu, nici citite în cărți de etnografie și folclor, scrise de Ion Bârlea, Lenghel-Izanu, Vasile Latiș, Mihai Dăncuș ori Pamfil Bilț, renumiți autori maramureșeni.
Drumul de la Crăciun la Anul Nou este un timp al desacralizării, când ne adaptăm pentru joc și veselie. Așa era pe vremea mea, în sat. Prima poveste care se dorește mărturisită se referă la furatul porților în Noaptea Anului Nou. Pe la noi, prin sat, se adunau vreo trei, patru feciori și plănuiau de unde să fure poarta. Adică unde ședea fata de măritat, care nu-și împlinise sorocul. Feciorii, în taina nopții, la ora la care colindătorii s-au retras spre case, într-o liniște deplină, aproape misterioasă, desfăceau poarta casei fetei mândre de măritat și o duceau într-un loc mai ascuns. De la început spun că în gest, care a trecut prin timp, nu era nici un gând răuvoitor, nici o batjocură. Ci era un semnal că vine vremea pentru stări de întemeiere a familiei.
Pe vremea aceea, prinsă de mine, nu erau multe porți monumentale, ci vranițe, care erau ușor de purtat în spate. Cu toată veghea gospodarului, făptașii de bine își făceau planul. Adică luau poarta spre binele destinului fetei. Îmi aduc aminte că spectacolul se încheia fără supărări, mai ales când se știa cine sunt împricinații. Era unul din grup care dorea să deschidă poarta casei, ca gazdă, și să-și pună clopul în cui. Era un mod, mai haiducesc, de a vesti venirea la acea casă a pețitorilor. Se practica și răscumpărarea. Cei care au luat poarta sugerau că ar ști unde se află, spuneau în schimbul unui ospăț unde se lămureau multe necunoscute. Se întâmpla ca, de multe ori, fata să fie în ascunsă înțelegere cu tandrii furători. Așa, fapta nu era considerată o batjocură, ci un gest de inițiere. Erau și temperamente mai supărăcioase, mai ales în rândul mamelor. Cum să rămâi în ziua de Anul Nou fără portiță la ocol? Obiceiul, de multe ori, se lăsa cu urmări matrimoniale.
Astăzi, vremea aceea s-a scufundat. Obiceiul a devenit anacronic. Generațiile s-au perindat în favoarea altor mode fără porți. Într-un sat mai izolat, din Maramureș, doi tineri au revigorat practica. Ce credeți că s-a întâmplat? Femeia cu poarta prădată a apelat la poliție. Organele în drept au venit la fața locului, au constatat prejudiciul și au întocmit dosar penal pentru furt calificat. Este o pildă elocventă despre cum tradiția se stinge cu vremurile, cu oamenii, cu legile. Apoi, fetele de măritat sunt prin Spania ori Italia, iar feciorii prin Germania. Acasă, porțile sunt închise, ferecate. Acum, tradiția a devenit infracțiune. Nu deplâng, ci constat.
Deplâng că în Maramureș nu iese la suprafață o nouă generație de folcloriști și etnografi, care să cerceteze urmele unui timp ce a lăsat urme de înfățișare a sufletului nostru. Gata, s-a spulberat misterul necesar lumii, pentru a fi dezlegat. Este în firea omului. Acum pot închipui un alt model de comunicare. Făptașii ar putea scrie următorul mesaj către gazda casei: „Stimați prieteni, nu vă faceți griji, poarta este pe mâini bune. Aveți o fată frumoasă. Fiica să sune la telefon numărul…” Obiceiul cu luatul porților este răspândit și în zonele etnografice din jur. Mai ales în Bucovina. Nu uit că tot de Anul Nou se făceau acele păpuși din cârpe, făcute cu multă imaginație, care, în taină, se agățau în vârful unui copac. Neapărat metehăul, că așa se numește pe la noi figura, era însoțit de texte provocatoare, uneori mai puțin cucernice. Aveau același scop de a mărita fetele trecute de vremea măritatului. Într-o dimineață de iarnă, la începutul unui an, un metehău pentru vecina Ioana era prins de stâlpul de telegraf de lângă casă. Cu multă caznă, fratele ei, Ion, a coborât păpușa de sus. Dar oamenii, care mergeau la biserică în ziua de Sfântul Vasile, au văzut isprava feciorilor. În anul acela, Ioana s-a măritat. Recunosc că într-o seară am fost laolaltă cu Vasile Taina, Mihai Sabadâș și nu mai știu cine, care lucrau de zor la un metehău pentru o Mărie. Ei au făcut lucrarea, eu am făcut cântarea. Adică textul care a apărut și într-o culegere de folclor.
În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se credea că se deschid cerurile, rugăciunile sunt mai ascultate și animalele vorbesc cu glas omenesc. Oare pentru cine am spus această poveste de Anul Nou? Celor care poartă numele Vasile și derivatele, celor care s-au născut în această zi, le doresc sănătate, bucurie, curaj în anul în care intrăm. Dar nu uitați nici de poveștile pe care vi le-am spus.
AN NOU FERICIT!
