Nouă, românilor, ne şade bine să fim sau măcar să părem înţelepţi. Toate le ştim, iar unde nu ştim, trântim un proverb, o zicere şi rămânem siguri pe noi. Doar că unele dintre înţelepciunile cunoscute nu sunt spuse DE noi ci PENTRU noi. Noi suntem cei care „batem apa în piuă””, care cântăm în strună, care batem calul când trage, despicăm firul în patru, ducem cu preşul, am împăcat capra cu varza şi am împuşcat doi iepuri dintr-un foc. Am ales dintre cele mai drăguţe. Dar ne permitem, văzând numai în ultimii zece ani involuţia Maramureşului ca „vatră a tradiţiilor”, să parafrazăm şi să transformăm o zicere ce ni se adresează. Mama kitschului este întotdeauna gravidă. Şi o vom demonstra. OK, dar ce este kitschul? „1. Termen folosit pentru a desemna un obiect decorativ de prost gust. 2. Reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere de artă, multiplicate şi valorificate comercial. ” Avem? Avem!
Primele lucruri mult prea vizibile, gata să confirme ba să demonstreze zicerea, sunt casele şi gardurile maramureşenilor. Da, aşa e, au crescut mulţi copii, împreună, în căsuca de lemn, o parte chiar trimişi în deplasare, la casa bunicii. Au avut gard de nuiele sau uneori din „laturi”, din marginile urâte scoase din lemnele de la gater. Apoi, maramureşeanul a plecat în lume şi a văzut diverse. Alte cele. Rezultatul, aplicat aici, acasă, a fost monstruos. Gard de zid şi inox la casă de lemn. Exces de inox. Culori ţipătoare la case, unele chiar cu pretenţii de pensiuni rurale. Pe Valea Izei şi nu numai, pot fi văzute case care definesc kitschul neaoş de Maramureş mai bine ca orice. Bârsana are o casă mov cu exces de inox dus aproape la rang de artă… Şieul are o casă mov ţipătoare, aşa cum are şi Budeştiul. Deja cele roz şi portocalii par decente…
Lovitura majoră în materie de kitsch o primim la Ieud, unde porţile de lemn au fost tăiate, probabil din cauza vechimii, picioarele îndepărtate, capetele de stâlpi ascuţite precum creioanele, apoi înfipte în ţevi… să dureze!!! Miroase a lucru mineresc, în micile comunităţi minereşti pot fi văzute case făcute sau amenajate cu „ce era de prisos pe la fabrică/mină”…
Din păcate, kitschul n-a rămas numai la nivelul omului simplu, al celui de rând. Ar fi fost oarecum explicabil, nu are toată lumea studii, nu am răsfoit toţi cataloage de artă şi de amenajări, da? Ce ne facem însă cu kitschul din biserici? Se presupunea că preoţii sunt elite, nu? Avem deci biserici de lemn care nu respectă nici una din regulile de supleţe ale stilului maramureşean (vezi cea din Baia Sprie). Avem exces de înflorituri la mănăstirea Bârsana. Avem bloc cu 10 etaje la mănăstirea Rohia. Avem chilii de tip hotel la mai multe mănăstiri, dar iese în evidenţă cea de la mănăstirea Peri din Săpânţa. Cât despre interioarele bisericilor, avem de la flori de plastic la picturi care frizează ridicolul. Pictorii de biserici de Ev Mediu aveau mai mult realism (şi talent) decât unii contemporani, vezi interioare de biserică la Şieu sau în Borşa. Vezi în foto scena Purgatoriului la o biserică nouă din Fărcaşa…
Şi pentru că Măria Sa Kitschul nu vine din eter, din vid sau din spaţiu, ci din om, purtăm evident urmele sale. Pe noi. Că vezi la oraş un tânăr cu pantaloni până la fluierul piciorului, cu barbă şi cu poşetuţă, ridici din umeri. Lasă, se va maturiza, îi dă viaţa înapoi pentru piţiponceală… Că vezi la sărbătoare populară concurs de ”cele mai înalte tocuri asortate la costumul popular”, ba purtate cu o mândrie demnă de cauze mai bune, e trist. Cămeşa purtată la blugi sau superbele ţinute moroşeneşti sau ucrainiene „asortate” la blănuri sau haine de piele din plastic, sunt oribile. Ba pardon, piele ecologică, aşa îi zice muşamalei de rit nou! Nu ne credeţi? Poftiţi de vedeţi! Dacă prindeţi şi o sărbătoare populară sau ceva datină la care „se filmează”, apar şi caii înstruţaţi cu beteală de brad din China străbună…
Şi tot din mânuţele noastre ies şi mostre de neodatină, termen inventat acum, pe loc, absurd, ba chiar kitscos! Cămăşi populare din in chinezesc, păpuşi ieftine îmbrăcate moroşeneşte, zgărdane făcute pe vapor, sunt doar câteva din cele ce pot fi văzute la târguri, la serbări câmpeneşti, fie ele şi la oraş. Tarabele acelea cu „artizanat” din China, pline cu Dracula şi Ştefan cel mare în toate (aproape toate…) ipostazele, cu carele cu boi cu sticle de vin ieftin în ele, etc.
Din păcate, uneori kitschul urcă în grad, el ajunge şi la nivel instituţional. Omul simplu? Atâta poate. preotul? Nu ştiu, nu îl verifică nimeni şi crede că bine face. Dar autoritatea locală, care după regulile democraţiei nu e formată dintr-o persoană, ci din primar, aparat al primăriei, consiliu local, etc?? Ne vine în minte un primar (nu-l amintim..) ce tocmai a ieşit din joc, dar nu e singurul, care la orice lucru mărunt făcea, pe loc punea placă de marmură, evident cu numele lui drept ctitor, cu sobor de preoţi, sfeştanie, etc. Drum, cap de pod, clădire, răstignire, orice! Şi nu e un singur primar de gen, „ei este mai mulţi”… La capăt de vale a Izei există altă mostră perfectă de kitsch. Da, ca imagine, natură şi ca gest de bună credinţă, Săcelul are una dintre cele mai ordonate şi mai primitoare intrări în judeţ, comparativ cu altele, gen Ardusat, Ulmeni, etc. Dar kitschul… fresca aceea cu Pintea, cu versuri, cu poze ale aleşilor momentului frizează ridicolul. Sigur, ca termen de comparaţie, nu departe a fost momentul Sărbătorii Castanelor de odinioară, cam prin 2008, cand s-a ţinut în parc iar indienii, acei eterni amerindieni cu trăsături de America de Sud ce se dădeau indieni nord-americani, cu muzica lor de nai de pe CD şi cu playback oribil, ţineau concert… sub Statuia Ostaşului necunoscut! Aşa arată o definiţie aproape perfectă a kitschului…
Prin urmare, trebuie să susţinem în continuare, în ciuda deranjamentului creat în jur, că mama Kitschului a rămas pe veci gravidă. Şi continuă să nască monştri, în lipsa unei strategii clare de păstrare a datinilor, a specificului. Încercări au fost, ele sunt cunoscute. Modele de case de lemn rustic-moderne, oferite maramureşenilor gratuit. Nimic. Încercare urbanistică de a da o imagine unui sat măcar, dacă nu unei „Ţări”. Finanţări pentru dotări ale căminelor culturale cu costume tradiţionale, măcar la fel. Şi pentru că restul atuurilor noastre sunt ori nefolosite azi (aurul) sau prea folosite (lemnul), măcar potenţialul rustic-turistic să ne rămână!!
