Dacă vrei să parcurgi istoria Maramureșului „fușerit”, așa cum au făcut-o manualele de istorie de la școală, de la cele comuniste la cele contemporane, ai neșansa să afli foarte puțin despre istoria noastră. Frânturi. Și șabloane. Lista e foarte ușor de parcurs, cu dacii liberi, cei doi voievozi de pe Valea Izei, Pintea Viteazul, Codicele de la Ieud, George Pop, Ilie Lazăr și Vasile Lucaciu, deportările de evrei, vreo doi partizani, colectivizarea forțată, șantierul patriotic Salva-Vișeu, apoi cincinale și Congrese, după care exodul masiv spre Occident. Zău? Asta să fi fost toată istoria Maramureșului??
Ca să ne dăm seama cât de multe nu știm, cât de mult nu a fost considerat important în procesul nostru de învățare, de peste generații, am trece în revistă câteva locații puțin cunoscute, cu mare impact în istoria zonei. Și aici, am putea simplifica (oarecum ironic) istoria Maramureșului, la situl arheologic de la Suciu, închisoarea de la Sighet, Stâlpul Tătarilor din Cavnic, zona Prislop a Borșei, Cuhea Voievodală, Turnul Ștefan din Baia Mare,Dealul Minei din Baia Sprie, casele memoriale din Băsești/Șișești. Atât? Nu chiar. Numai din epoca bronzului și a fierului există în Maramureș situri arheologice ale unor așezări străvechi la Ieud, Bogdan Vodă, Bârsana, Oncești, Sarasău, Sighet etc, plus celebrele situri de la Suciu și Oarța.
Însă există locuri și mai puțin cunoscute, mai deloc puse în valoare, aproape uitate, ce au văzut drame și momente istorice impresionante. De exemplu, minele-lagăr din perioada comunistă de început. În Baia Sprie a avut loc chiar o evadare demnă de un film artistic, iar la mina din Nistru încă există clădirea deținuților politici, devenită azi… casă cu locuințe pentru foști mineri. Apropo de eroii Marii Uniri, la fel de importantă este și contribuţia adusă de Vasile Lucaciu în salvarea școlii românești în perioada maghiară, când plătea el personal amenzile date părinților pentru copiii ce frecventau aparent ilegal școala românească, nu cea maghiară… La fel cum mult hulitul comunism a adus alfabetizarea satelor maramureșene, o realizare incredibilă. Apoi, ar merita amintită fosta groapă de gunoi a Sighetului, de la Cămara, unde a avut loc o luptă între trupele ucrainene cu cele române, având ca miză ocuparea Maramureșului voievodal, în ianuarie 1919. 
Există și o legendă, o poveste spusă din vârful buzelor, despre acea luptă, potrivit căreia armata română n-a prea avut cu cine lupta, oponenții se dedaseră la horincă și erau foarte beți… Scena seamănă mult cu trecerea după câteva decenii a Armatei Roșii peste Maramureș. Unde a fost tratată decent, cu horincă și apoi cu „moare de varză”, în ciuda abuzurilor. De aici însă, a plecat mai departe, iar la Arad soldații ruși au rechiziționat o cisternă cu alcool industrial, metilic, lângă care au băut până au murit, cu zecile. Medicii au încercat să intervină, au căutat cu disperare alcool etilic, singurul care ar fi anulat efectul otravei, dar… nu era de găsit o picătură.
Revenind la locurile istorice ale Maramureșului, trebuie amintiți munții în care s-au ascuns partizanii, fugari din calea colectivizării și a sovietizării, Baicu la Dragomirești și Minghet-Hudin la Groșii Țibleșului, oarecum învecinați. Evident, alt loc istoric pierdut din atenție este casa de la margine de pădure din Băița de sub Codru, unde a fost înconjurat și împușcat legendarul partizan Vasile Blidaru. Alt loc istoric, dar fără bătălii în ciuda cantonării de trupe în ambele războaie mondiale, este Valea Vaserului, un loc unic, ce a fost domesticit în virtutea exploatării forestiere. Și atunci, ca acum, Maramureșul era sursă de materie primă, lemn și sare în vechime, minereuri aurifere ulterior, mai recent aur din steril, lemn, și ce s-o mai găsi. Mână de lucru ieftină, de exemplu… Vaserul, dintr-un râu cu caracter de torent, a devenit navigabil pentru plutași, datorită barajelor și organizării.
Și tot la Vișeu de Sus ar merita amintită gara din care au fost deportați toți evreii din zonă, cu lagărul aferent. Așa cum lagăre au fost și la Sighet, în zona actualei Poliții de Frontieră, dar și în Baia Mare, în zona combinatului Phoenix, pe câmp. Nu lagăre de muncă, doar de concentrare, pentru transferul spre lagărele celebre din Polonia. Maramureșul a avut și câteva episoade istorice bine ascunse, nu foarte măgulitoare pentru stăpânirile vremurilor, drept pentru care momentele și locurile au rămas destul de necunoscute. De exemplu, revolta de la Petrova din 1989, la săptămâni înainte de Revoluția din decembrie, unde localnicii s-au revoltat și i-au luat ostatici pe negociatorii „de la partid” veniți să împace comunele Petrova și Leordina. Sau colectivizarea nereușită de la Strâmtura, în urma căreia aproape nimeni nu s-a înscris, sătenii au preferat să mănânce bătaie sau să facă închisoare. La fel, nu se știe mare lucru despre sfârșitul Cetății Chioarului, aruncată în aer de un general austriac, pentru că găzduia fugari și trupe ale revoluționarului maghiar Francisc Rakoczi.
Istoria Maramureșului mai are destule file albe, file lipite sau nescrise. De obicei, se spune, istoria e scrisă de învingători, după cum le convine. Uneori, ea nici măcar n-a fost scrisă, a rămas cu file goale. Altfel, am fi aflat lucruri mai puțin sau deloc măgulitoare despre maramureșeni de-ai noștri. De la prefectul Odoviciuc la sfântul Iosif Mărturisitorul, la Vodă Dragoș, la Mihali de Apșa, la lista criminalilor de război mondial, ba chiar la Elie Wiesel sau la Simion Corbul. Toate acestea însă vor face subiectul unei alte povești, nu?
