Una dintre cele mai frumoase lecții despre viața monahală am primit-o în Deșertul Iudeii, la Mănăstirea Sfântu Gheorghe. Soarele, profilat pe un cer de un albastru pătrunzător, arunca săgeți de foc asupra noastră. După o coborâre și apoi urcare, printr-o vale abruptă, am ajuns la Mănăstirea Sfântu Gheorghe, unde slujește și călugărul Ioan. Ne-a primit cu o bucurie reținută, deși i se citea bunătatea în ochi. Ne-a vorbit despre viața monahală, despre râvna duhovnicească a călugărilor, despre pustnicii care împânzesc văile Ierihonului și Iordanului. Despre Ioan Iacob Grozăvitul, care a stat la Mănăstirea Sf. Sava.
Dezamăgit de neînțelegerile dintre frați, se retrage în peștera Sf. Ana, iar Ioanichie i-a fost ucenic. A trăit doar cu pâine și apă și cine știe câte lacrimi i-au fost hrană și așternut, spune călugărul Ioan. „Dacă nu e plină de lacrimi, nu e bună, asta este viața călugărilor. Mănăstirea este ca o meterează. În zadar păzește omul casa, dacă Dumnezeu n-o face. Fără membrană, celula moare, fără viața monahală, lumea n-ar exista. Dacă n-ai ști că în spatele tău este Hristos, ar fi groaznic. Întru nădejdea credinței și hotărârea vieții, domnul este cu noi. Avem datoria să-l iubim și să ne înțelepțim…”
Cuvinte spuse din convingere de gazda noastră. Care ne-a dat și o definiție extraordinară a vieții monahale: În boli nu te împuțina, în ispite nu te mâhni, în postire nu slăbi. Nu fiecare poate să facă această jertfă, să ne bucurăm de ei, să-i susținem să rămână pe metereze. Și discursul a continuat în peștera Sf. Ilie Tesviteanul. Și ne-a mai dat o lecție călugărul. Ne-a oferit apă rece să bem și văzând că am lăsat apa în pahare, aproape că ne-a dojenit, știută fiind importanța fiecărui strop de apă în pustiul acela.
Ne-am continuat drumul prin Pustiul Iudeii spre Ierihon, locul în care Iisus Hristos, după ce a primit botezul de la Ioan, a postit 40 de zile, s-a rugat și a fost ispitit de diavol.
