Când m-am hotărât să scriu acest text, despre soarta muncii de pe la noi, și a Ministerului Muncii, de care fug politicienii actuali, mi-a trecut prin minte o scriere veche, cu care m-am delectat în tinerețe. Este vorba de poemul didactic despre agricultură „Munci și zile,” scris de Hesiod. Scopul poemului era ideea de dreptate, de cinstire a trudei câmpului și respectul pentru cei care pun sămânța în pământ, primăvara, și culeg toamna roadele. De atunci au trecut sute și sute de ani și rânduiala grâului nu s-a schimbat. S-au modificat uneltele și mai ales diversitatea muncii. Și felul în care ne câștigăm pâinea. De aici, se vede că un loc sacru, pentru fiecare dintre noi, este locul de muncă. Este respirația noastră. De aceea societățile moderne au înființat un minister al muncii, cu diferite denumiri prin vreme.
Pentru omul de rând, se pare, este cel mai important minister. Acum la formarea noului guvern, și împărțirea fotoliilor, formațiunile politice fug de Ministerul Muncii. Cum au fugit și de Educație. Sunt dorite ministerele în care se învârt mai mulți bani. Și atunci cum rămâne cu poporul căruia, duminică, 6 decembrie, i-ați cerut votul? Credeam că la Ministerul Educației, unde se plămădește viitorul națiunii, și la Ministerul Muncii, de unde poate veni un trai mai bun, vor fi mai mulți pe un loc. Să asigurăm poporului știință de carte, să oferim, pe cât se poate, locuri de muncă și pensii decente. Am scris cuvântul pensii? Doamne, câtă tevatură s-a făcut pe acest subiect. De câțiva ani încoace, toți cei care s-au perindat pe scaunul ministerial, seri la rând au ieșit în fața națiunii să calculeze drepturile noastre, după o viață de muncă. O televiziune este obositoare pe această temă.
Titularii Ministerului Muncii aveau în față o tablă, țineau în mână un instrument de scris și ne îmbălsămau cu niște calcule pe care nici ei nu le pricepeau. Și noi ne uitam, și suntem vreo cinci milioane și mai bine, cum ne va crește nivelul de trai. Expresie proprie lor. Și Olguța, și Budăi, și Violeta dădeau de zor la socoteli fără mare rezultat. Atâta a fost mirajul, cele 14 procente. După ce au rostogolit un procent mai mare și mai folositor pentru cei mulți. Mă supăra că minciuna era evidentă, deoarece, pe de altă parte, veneau economiștii lucizi și ne spuneau că nu se poate. Nu-s bani. Ba mai mult, guvernul în schimbare s-a îndatorat foarte mult. Așa spun cei care știu.
Ce să credem noi, cei care așteptăm să se arate mai binele la orizontul apropiat? Mi se pare o politică a iluziei, prezentată la televizor fără remușcări. Nu este rea transparența, dar este otrăvitoare îmbătarea de cap. Știți câți cetățeni sunt în stare de așteptare? Este un păcat să te joci cu iluziile. Spuneți drept în față, în ce ape ne scăldăm. Mă joc și eu cu așteptările mele. Cert este că nimeni nu s-a înghesuit să preia Ministerul Muncii. Fuga de Muncă. Despre asta am putea scrie un tratat sociologic, despre felul în care se raportează o parte din contemporani la ziua de muncă. Chestiune complicată și extrem de sensibilă în vremea de astăzi.
Cei care stau la oraș știu cât de dificil este să afli un instalator. Ori la sat, nu afli om să te ajute să întorci pologul. Da, lumea-i dusă. Merge și se întoarce provizoriu. Unii chiar fug de muncă. Noi, cei care am prins conectarea cu pământul, cu omenia traiului din muncă, suntem niște prizonieri ai iluziei. S-a schimbat lumea în privința muncii. Pentru unii munca este o povară a existenței. Descurajator spectacol pe mai multe paliere. De aceea și politicienii fug de Muncă. De ministerul Muncii. Totuși, nu lăsați fotoliul gol.
Când să închei acest text, aflu că liberalii l-au votat pe Florin Câțu, ca viitor premier. A început spectacolul politic. Să ne apucăm de Muncă. Și nu fugiți de ministerul ei.
