Caut cuvinte care să bucure, nu să ne sperie, că este destul de speriată lumea în care trăim. Mă întâlnesc cu oameni pe stradă, camuflați de mască, doritori de a schimba câteva gânduri. Despre ce poți vorbi printr-o bucată de pânză? Despre aproape nimic. Ne mângâiem cu ce mai citim prin ziare și cărți. M-am liniștit când am descoperit teoria timpului circular, adică ce e sus va ajunge la baza piramidei. Și ce a fost jos, iată, a ajuns sus. Am înțeles că molime, epidemii, pandemii au mai fost de-a lungul istoriei și, după regula amintită, după un timp au urmat calea declinului.
A fost ciuma antonină, ciuma lui Iustinian, ciuma bubonică, ciuma lui Caragea, gripa spaniolă și alte holere și au trecut. Nu fără urmări de neuitat. Noul coronavirus a pus lumea la grea încercare. Acum, cu viteza cu care circulă informația, avem parte de o stare de alarmă a spiritului. Apoi constatăm efectele asupra sănătății, economiei, libertății și vieții. De la o zi la alta suntem mai singuri. O singurătate sonoră, pe care de obicei numai omul o aude. Este urmată de frică, teama de foamete, neputința de a vedea dincolo de deal. Pentru prima dată simțim cât de fragil este omul. Sunt momente de meditație despre călătoria lui pe Pământ. Caut să încurajez semenii că nu zădărnicia este o soluție, ci curajul de a trece peste obstacole.
Este ușor de zis, dar mai greu de făcut, ar spune scepticul. Dar avem și varianta curajosului, care ne spune că nimic nu este imposibil. Așa o fi! Ne putem aminti de anticii care au ilustrat frumusețea omului. Și la trup, și la spirit. Să punem în față valorile creștine ale omului, veghea Creatorului. Și să nu uităm că suntem o națiune, că avem o țară. Că avem dușmani destui, de aceea trebuie apărată. Deci avem ce lucra. Apoi să nu uităm nici de noi. Să îndepărtăm din preajmă egoismul și ura. Care, din păcate, ne dau târcoale cu mai multă insistență. Ușor de zis, mai greu de făcut!
În singurătatea noastră sonoră, să nu uităm că avem semeni care nu mai au un loc de muncă. Este lesne să le spui să stea acasă, să se spele pe mâini, dar poate nu au nici săpun. Nu-i o metaforă a deznădejdii, ci este o realitate care strigă în zadar. Acești oameni nu știu să cerșească, știu să rabde. Dar până când? Că-mi vin în minte versurile lui Coșbuc. Știți care! Observăm că societatea modernă are un iz anticreștin. Care a ajuns și la noi prin manifestări ciudate. Fiecare cu credința lui. Dar de ce să fiu întrebat de ce sunt creștin, când eu nu-l întreb de ce este ateu? Rugăciunea de taină nu ajunge la urechile lui. Dăm Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu atâta timp cât sacrul, credința rămân în interiorul nostru.
Doresc a spune că sunt semne care lovesc în credința creștină, în Biserică. Îmi spunea mama: „lasă-l pe fiecare în credința lui, că el va da seama în fața Judecății!” Și așa fac, așa am făcut. Fără să întind coarda, dar putem bănui că inamicii sunt sub ziduri. Aici mă gândesc la acei vectori ce țin de ființa națională. Mi-am adus aminte de o spusă a romancierului Nicolae Breban, într-un dialog mai vechi: „În clipa în care țara mea intră în primejdie, eu devin român.” Oare, domnule Breban, se mai poartă patriotismul? Eu cred că da, chiar se lustruiește în singurătate. Între zidurile acestei cetăți, asediată de coronavirus, mi-a atras atenția un text scris de Andrea H. Hedeș, în frumoasa și consistenta revistă de cultură NEUMA, al cărei director este.
Scrie tocmai despre felul în care trebuie să ne comportăm în aceste vremuri mai aspre. Încrezătoare poveste ne spune Andrea: “Ca o apă viața își va croi drum și se va așeza în albiile unei noi normalități, unei noi realități și va curge și mai departe, ca întotdeauna. Oamenii, nici mai buni, nici mai răi, se vor arunca în valurile sale, ca într-o beție, cu nepotolită sete de a trăi.” Este viziunea unui critic literar, din generația tânără. Este o pledoarie pentru a avea curajul de a privi în noi înșine, pentru a ne mărturisi cine suntem, pentru comuniune și omenie, mai crede Andrea.
Mă simt și eu mai liniștit lângă aceste cuvinte. Și lângă gândurile din text, care mi-au fost far pentru această poveste. Un cântec despre viață și oameni. Despre singurătatea care strigă.
